Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru STÂRNI
Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 87 pentru STÂRNI.
George Coșbuc - Proclamarea independenței
... ca și frunzele ce cad. Ah, dar voi vedea cum vine vântu-n unde, vine-ntruna Tot mai tare, iar în urmă cum se va stârni furtuna, Și porni-se-va potopul cel atoate-necător! Cine să ne fie scutul într-o vreme-așa de-amară, Cui să cerem ajutorul pentru ...
George Coșbuc - Vulturul (Coșbuc)
George Coşbuc - Vulturul (Coşbuc) Vulturul de George Coșbuc Venind de departe cu zborul întins S-oprise deasupra Ceahlăului nins, Ș-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins Căzu, ca să prindă vro pradă, Cum uneori parcă vezi fulgerul stins Pe când nici nu-ncepe să cadă. Eu nu știu, fui vesel ori trist în acel Ocol ce-l făcui împreună cu el, Că-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel Dar bine venitu-mi-a-n minte Vulturul văzut în rotire la fel Cu ani de viață nainte. Un pisc singuratic al muntelui plin De colțuri de stâncă, cu zborul său lin Acela-l rotea prin văzduhul senin În sute de cercuri egale, Și-n fiece zi și tot timpul vecin Umbririlor nopții din vale. Păstorii spuneau că păzește pe-ai lui, Că-n rece cuib scoate părechea sa pui Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i La staul pe-amurg, din mioare, Ori cerbi sugători ce se culcă sătui Sub brazii ce-acopăr izvoare. Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri, Ce drag îmi era nesătulei vederi! Când singur în largul înaltei tăceri Brăzda cu rotirea sa golul; ...
George Ranetti - Triptic marin
George Ranetti - Triptic marin Triptic marin de George Ranetti Informații despre această ediție Marea-i verde, liniștită, Când se ivesc zorile. O câmpie nesfârșită Parc Smaraldina, calma mare... Dar unde-i sunt florile? Marea la amiaz e-albastră Cum sunt peruzelele. Pare-un cer... Dar nici o astră N-are Acest cer fără hotare Unde-i sunt stelele? Noaptea-i neagră. S-o descrie Cearcă-n van cuvintele. Noaptea-i neagră și pustie Mare. Ești un cimitir!.... Dar, care, Unde-ți sunt mormintele? Cer albastru fără stele. Verde câmp fără de flori. Cimitir fără morminte Tu-mi stârnești enigme grele, Tulburându-mi biata minte,— Și ca moartea mă-
Gheorghe Asachi - Călătoriul și cânii
Gheorghe Asachi - Călătoriul şi cânii Călătoriul și cânii de Gheorghe Asachi Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat, Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat. Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre; De asemene și alții, din bordeie și din șatre, Păzitorii câni de stână, cu dulăi ș-ogari urla, Cât de vuietul sălbatic toți munceii răsunau. Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine: Zgomotul și astă larmă, spuneți-mi, de unde vine? Însă nimene putut-au ca să deie vrun răspuns, Că lătra cânii, cățeii, din tunericul ascuns, Făr-a ști, cu toți, de ce În lătrat se întrecĂ©! A deșertului om asta este chiar icoana vie: Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie, Strigă, flacăra învită, Făr-a ști de ce-i stârnită! Focul din scântei precum, Născând, toate le preface În cenușă și în fum, Așa-a oamenilor pace O minciună au surpat Și pe frați au dezbinat. Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut, Socrat pentr-o calumnie cupa morței au băut, Aristid s-au disțerat, Sțipion s-au defăimat, Staturi mari, ce-au ...
Gheorghe Asachi - Meditaţie Meditație de Gheorghe Asachi Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie, Pe munte m-așez, la umbra învechitului stejar, Și duioasa a me privală o preumbl pe-astă câmpie Din a căria felurime mii de zugrăveli răsar. Râul dincoace răsună cu spumoase unde înalbite, Ce-ntre maluri înfloriți șărpind fuge împregiur, Lacul dincolo întinde a sale ape adormite Sau al sării ste răsare din a ceriului azur. De păduri posomorâte acea culm-încununată S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron, Ș-amu carul cel de abur din umră întunecată Să ridică ș-înalbează geana a lui horizon. De-altă parte acea tăcere și văzduhul să dispică De sunet melanholiii călăuz lui călător, Ș-amorțitul clopot iarăș din zidire acea gotică Sara al său conțert adauge spre uietul muritor. Dar acestor zugrăvele în inima me împietrită Toate haruri și plăcere au încheiet a mele sorți. Privesc lume ce o asamăn cu o umbră rătăcită, Căci a viețuirei soare nu încălzește pe-acei morți. În zădar din munte în munte eu preumbl a ...
Ivan Andreievici Krâlov - Ciuma dobitoacelor
Ivan Andreievici Krâlov - Ciuma dobitoacelor Ciuma dobitoacelor de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati La o grea boală de vite leul au și hotărât Ca să adune la sfat fiarele și dobitoace, Care, neavând ce face, Debile și istovite, cum au putut s-au târât Și cu umilință mare pe lâng-a lor împărat Toate s-au înșirat; Apoi cu luare-aminte către el ochii holbând, Și cu gurile căscate, cu urechile trăgând, Îl aștepta să grăiască; Iar el începu așa porunca sa să rostească: „Să știți, amatelor mele, Că cerul urgisit este de-a noastre păcate grele, Și atunci ne va ierta Când acel ce dintre noi fiind mai mult vinovat Chiar de bunăvoia sa Va primi să-l jertfim cerului neîndurat; Și pe lâng-această pârgă plecată și cucerită, Unind și a noastră rugă fierbinte și umilită, Poate să se îmblânzească, Ciuma din noi să gonească. Au doar voi, fraților mei, nu știți mai bine Și decât mine Că acei ce pentru alții de voia lor se jertfesc C-a lor nume preamărit de istorici se vestesc? Așadar, să hotărâm, Ca fieștecare din noi să-și mărturisească, ...
Mateiu Caragiale - Lauda cuceritorului
Mateiu Caragiale - Lauda cuceritorului Lauda cuceritorului de Mateiu Caragiale O! tu, care-ai mânat barbare gloate Ca să sfărâmi împărății bătrâne Și-ai câștigat izbânzi nenumărate; Tu, ce-n trufia inimii păgâne Ai pângărit râzând altare sfinte Și-ai ars cetăți, ai fost măreț, stăpâne, Când jefuind regeștile morminte Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa, Și oaselor bogatele veșminte; O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna De năvăliri, de-ai zguduit pământul, Dacă-al tău nume îl săpase runa Cea tainică pentr-a-ți slăvi avântul, L-a șters neîmpăcată-apoi uitarea, Precum ți-a spulberat cenușa vântul. Povestea ta pierdută e-n vâltoarea, De ani supuși ce vremea-a spulberat, Dar umbra ta le mohorăște zarea, Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat, Cuprins de flăcări pe căzânde turle, Cu pieptul gol luptând însângerat, Beat de măcel. Asurzitoare surle Cu spijele se întreceau turbate, Și-ades făceai îngrozitor să urle De buciumări pădurile carpate, Vânând călare zimbrul și vierul Și săgetând jivine-înspăimântate. În sumbri nori ce trec încomând cerul În zori, goniți de aspra vijelie, Le mai zăresc cum fug mugind de fierul Ucigător. Zburau cu veselie Deasupra-ți corbii, și ...
Mihai Eminescu - Ștefan cel Mare (schițe de imn)
Mihai Eminescu - Ştefan cel Mare (schiţe de imn) Ștefan cel Mare de Mihai Eminescu Schițe de imn I Carpații arate Seninele frunți Și focuri pe-orișice Culme de munți. Să arză tulpine Întrege de brazi, Căci astăzi ne vine Eroul viteaz, Ne vine Ștefan cel Mare. Cum oare, o, țară, Tu n-o să-l cunoști, Când sună fanfară Chemarea de oști, Când buciume sună În văi și pe plai Și oastea s-adună Călare pe cai  Pe steaguri cu semne de bouri? II Pe creștete nalte a munților suri Clădiți de asupra de negre păduri Trupine de brazi laolaltă; Clădiți-le falnic; dați-le foc, Și lumea privească un semn de noroc Pe orișice culme înaltă. Mânat de credință, mânat de profet, Din negre pustiuri, porni Mohamet, Stârnind mulgătorii de iepe; Îneacă o lume în flacări și fum Și moartea-i netează al gloriei drum: E moartea stăpână pe stepe. Ce zgomot de bucium și arme, ce val! Când Ștefan se suie călare pe cal Răspunde Suceava din urmă, Și nimeni nu știe cum tu ai ajuns Să știi de ce munții săgeată-ai pătruns  Și-a codrului cale se curmă. Răsună ...
Mihai Eminescu - Renunţare Renunțare de Mihai Eminescu Aș vrea să am pământul și marea-n jumătate, De mine să asculte corăbii și armate, De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face, Să-și miște răsăritul popoarele încoace; Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri, Din codri răscolite, stârnite din pustiuri; Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi, Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri, Un râu de scânteiare lucească lănci și săbii, Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii. Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte O jumătate-a lumii asupra celeilalte. Privească-m-atunci preoți: un monstru ce se-nchină, Când oardele-i barbare duc moarte și ruină. Ruga-mă-voi cu mâna uscată ținând strana, Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana; Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul , Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul, Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte Cetățile în flacări și țările deșerte... Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume, Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume. Și tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseți, Tot ce pământul are și marea mai de preț, Grămezi ...
Paul Zarifopol - Alexandru Philippide (Zarifopol)
Paul Zarifopol - Alexandru Philippide (Zarifopol) Alexandru Philippide de Paul Zarifopol Aș vrea să mor de două ori, zisese nu demult Alexandru Philippide: după întâia moarte să mă scol o clipă, ca să mă bucur c-am murit. Socrat spunea prietenilor să jertfească, după ce-o muri, un cocoș lui Asclepios. Voia să zică înțeleptul acela că viața ar fi o boală: pentru sfârșitul ei trebuie mulțumit îndeosebi zeului vindecărilor. Pesimist de vocație desăvârșită a fost Philippide. Un mizantrop în iritare permanentă. Nu cred că a cunoscut vreodată disprețul liniștit. Era omul indignării cronice, ca Gustave Flaubert. Lăcomia de studiu, desigur, era patima lui dintâi și din urmă. Sugestibil și inflamabil, ca orice violent candid, putea fi pradă ușoară în mâna celor ce n-au decât patimi de piață. Însă la urma toată Philippide din toată inima dădea dracului, în gândul său ori și în gura mare, tot ce și pe oricine îl supăra de la lucru. Dragostea de adevăr, ca și de frumos, într-un suflet pesimist implică fără îndoială contrazicere. Însă nu de contraziceri ne vom mira doar în fața unei firi aprinse ca filologul mort acum. În liceu, ne făcea apologia omului cu ...
Vasile Alecsandri - Zilele Babii
Vasile Alecsandri - Zilele Babii Zilele Babii de Vasile Alecsandri Baladă I Cât au fost iarna de lungă Au ținut soarele strâns Sub al ei cojoc încins, Crivățul să nu-l ajungă, Nici să fie-n față nins. Iară sora ei mezină, Dochia, l-au îndrăgit Și la rându-i a vrăjit Să atragă-a lui lumină Lângă sânul ei zbârcit. Și sub cortul ei de gheață Unde tremură mereu Ține-acum odorul său, Dulcele izvor de viață, Zâmbetul lui Dumnezeu. Îl sărută, îl desmeardă Ziua, noaptea, nencetat, Ca pe-un mire descântat, Și se teme să nu-l peardă De la ochiu-i degerat. Bietul soare-n fărmecare Perde lustru-i aurit Sub răsuflul ei cumplit. El pe lume nu mai are Nici apus, nici răsărit. Iar în lipsa lui, pământul Zace-n triste amorțiri, Bântuit de vijăliri, Căci ferească Domnul sfântul De-ale Babelor iubiri! La răsuflul lor deodată Tot ce-i verde, înflorit, Cade, moare vestezit. Turba lor e nempăcată, Dorul lor neîmblânzit. Ele știu să-ncurce firul Feți-frumoșilor, pe plac. Știu să schimbe pentru leac Chiar în brustur trandafirul Și stiglețu-n liliac... II Iată, mări, însă iată Că-ntr-o ...