A r c h e u s . r o

Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, o deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.

Ce folos are omul din toată truda pe care și -o dă supt soare?

Un neam trece, altul vine, și pămîntul rămîne vecinic în picioare.

Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.

Vîntul suflă spre miază-zi, și se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăș se întoarce, și începe din nou aceleași rotituri.

Toate rîurile se varsă în mare, și marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăș să pornească de acolo.

Toate lucrurile sînt într`o necurmată frămîntare, așa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, și urechea nu obosește auzind.

Ce a fost, va mai fi, și ce s`a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare.

Dacă este vreun lucru despre care s`ar putea spune: ,,Iată ceva nou!`` de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră.

Nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; și ce va mai fi, ce se va mai întîmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu.

Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.

Mi-am pus inima să cercetez și să adîncesc cu înțelepciune tot ce se întîmplă supt ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

Am văzut tot ce se face supt soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vînt!

Ce este strîmb, nu se poate îndrepta, și ce lipsește nu poate fi trecut la număr.

Am zis în mine însumi: ,,Iată că am sporit și am întrecut în înțelepciune pe toți cei ce au stăpînit înaintea mea peste Ierusalim, și mintea mea a văzut multă înțelepciune și știință.

Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea, și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta este goană după vînt.

Căci unde este multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe, are și multă durere.