Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru ÎNDUIOȘAT

 Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 80 pentru ÎNDUIOȘAT.

George Coșbuc - Inima mamei

George Coşbuc - Inima mamei Inima mamei de George Coșbuc după o legendă franceză Era băiat frumos la chip și blând, El a venit acasă azi oftând; Și mamă-sa, văzându-l supărat, L-a strâns la piept, pe ochi l-a sărutat Și-a zis, privind cu drag în ochii lui: Tu ai ceva pe suflet și nu-mi spui! Parcă te temi că-ți mustru gândul tău, De ce nu-mi spui? Nu vezi cât ești de rău! Și ea plângea, cum plânge fiul mic, Și-a plâns și el, și n-a răspuns nimic. Să-i spuie mamei! Da, când a plecat De la iubita lui, el revoltat Venea nebun și dus d-un singur gând S-ajungă lângă mă-sa mai curând, Să-i spuie tot! Dar când a fost în prag, A stat pierdut în loc o, lașul ce-i! Azi îl ardea privirea cald-a ei, Și brațele-i, care-l strângeau cu dor, Azi îl durea îmbrățișarea lor, Și toată vorba mamei îl durea Și silnic el s-a smuls de ...

 

George Topîrceanu - 1908

George Topîrceanu - 1908 1908 de George Topîrceanu Domnului A. Vlahuță Bine-ai venit, an nou! — Cu voie bună, Încrezători ți-ngenunchem-nainte: Ne-aduci comoară de speranțe sfinte, Ori prevestiri grozave de furtună?... De pretutindeni se ridică șoapte Și plâns înăbușit spre cel ce, ție, Înduioșat acum, ți-a dat solie Să luminezi odată trista noapte! Că sunt aici dureri nemângâiate, Blesteme dureroase, — sunt copii Flămânzi și goi, și casele pustii, — Sunt cruci de lemn, la margine de sate... Și morții lor așteaptă de la tine, An milostiv, în toate să fii darnic — Și să le spui că n-au jertfit zadarnic Atâta sânge, gloanțele haine. C-au încetat sălbaticele goane, — Iar dacă sunt colibele cernite, Copii orfani și mame văduvite Nu vor mai plânge, sara, la icoane... Un glas pornit din inimă curată, Un tânăr glas te-ntâmpină acum: Din largul țării spulberă odată Mirosul greu de sânge și de fum. An nou, an sfânt, — adu belșug în țară! Dar să nu lege-n țernă sângerată Un rod spurcat, sămânța cea bogată... — An sfânt, adu-ni altă primăvară! Să-nfrâni, cu grija zilelor de mâine, Nelegiuitul râs ...

 

Ioan Slavici - Semitismul (1902)

Ioan Slavici - Semitismul (1902) Semitismul de Ioan Slavici Ioan Slavici, "Semitismul," Apărarea Națională, III (1902), nr. 111 (15 Decembrie), p. 1. Iacov, așa știm cu toțiÄ­ de când eram copiÄ­, a plecat cu tĂ³tă casa luÄ­ din Canaan și s’a așezat în Egipet, unde Iosif, cel maÄ­ iubit dintre fecioriÄ­ luÄ­, era atotputernic la curtea Hicsoșilor. UrmașiÄ­ luÄ­ aÅ­ rÄ•mas apoÄ­ în Egipet timp de maÄ­ multe secole și s’aÅ­ sporit aicÄ­, în cât, pe timpul lui Moise eraÅ­ 40,000 de familiÄ­. Leagănul poporului evreiesc nu e dar în Canaan, de unde a plecat o familie, ci în Egipet, de unde Moise a ieșit cu 40,000 de familiÄ­. Iară Iosephus, contimporanul ImpÄ•ratuluÄ­ Vespasian, evreu și el și apărător al connaționalilor sÄ•Ä­ alungațÄ­ din Canaan, ne spune în “Antiquitatum judaicarum libri XX,â€� că străbuniÄ­ sÄ•Ä­ nu aÅ­ plecat, cu aÅ­ fost alungațÄ­ din Egipet. Deși patria lor adevărată era Egipetul, deși sute de anÄ­ de’a rÄ™ndul trăiseră împreună cu ceÄ­-lalți EgiptenÄ­, în mijlocul cărora le-a mers bine, căcÄ­ alt-fel nu s’ar ...

 

Ion Păun-Pincio - Iubita mea

Ion Păun-Pincio - Iubita mea Iubita mea de Ion Păun-Pincio Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept ! Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept ! Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări... De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat Și umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat. A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii, Aștept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii, Să rătăcim alături... Din lumea lor să ies Înduioșat în suflet, că tu m-ai înțeles... Iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt Părea-va o poveste ce frunzele o cânt... Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări... Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc, Înmărmurind la gândul nespusului noroc... Și geana-mi rourează o lacrimă de dor: Un sol, o întrupare a sfântului

 

Iuliu Cezar Săvescu - Cântarea lui Walmiki

Iuliu Cezar Săvescu - Cântarea lui Walmiki Cântarea lui Walmiki de Iuliu Cezar Săvescu Informații despre această ediție I     În țara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali,     Acolo unde palmierii înalță frunți cutezătoare,     Sub cerul tropicelor roșii, sub foc de raze orbitoare,     Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,     Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;     Creșteau și florile de lotus, și albe flori de iacint,     Și lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,     Și-n barcă, trist, cânta poetul, pișcând din strune de argint.     Cântarea lui, înduioșată, era o sfântă rugăciune,     Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;     Din glasul lui puteai cunoaște că toate sunt deșertăciune,     Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister. II     â€œBrahma, Indra, o Kamadeva, Krișna, Agin, o zei puternici,     â€œPuternici zei ce ne conduceți în lupta noastră pe pământ,     â€œDeschideți porțile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,     â€œDar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.     â€œMi-ați dat destul, în taina nopții. Sub cortul meu de frunze late,     â€œSă-mpace sufletu-mi, trimiteți ...

 

Iuliu Cezar Săvescu - La polul nord

Iuliu Cezar Săvescu - La polul nord La polul nord de Iuliu Cezar Săvescu Informații despre această ediție     La polul nord, la polul sud, sub stele vecinic adormite,     În lung și larg, în sus și-n jos, se-ntind câmpii nemărginite,     Câmpii de gheață, ce adorm pe așternutul mării ud,     Cu munți înalți, cu văi adânci, la polul nord, la polul sud.     Când dintre munții solitari, îngălbenește luna plină,     Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină,     Se văd ieșind ai mării urși, cu ochi de foc, cu pașii rari,     Când dintre văile adânci, când dintre munții solitari.     Și dorm adânc, și dorm mereu nemărginirile polare,     Iar din prăpăstiile-adânci se-aude-o stranie vibrare,     Și urșii albi, înduioșați, într-un oftat adânc și greu,     Se-ntind pe labe de sidef, și dorm adânc, și dorm

 

Ludwig Uhland - Blestemul bardului

Ludwig Uhland - Blestemul bardului Blestemul bardului de Ludwig Uhland , traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată în Convorbiri literare , an. XXXV, nr. 8, 1 august 1901. De Uhland A fost de mult un mîndru castel, cu vîlfă mare, Strălucitor departe pîn' la albastra mare, Și-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee, Săltau fîntîni vioaie în joc de curcubee. Domnea un crai acolo, în țări și prăzi avut. În tron de fier sta palid și de supuși temut ; Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie, Și bici e tot ce spune, și sînge-i tot ce scrie. Spre-acest castel veniră doi călăreți de frunte, Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte. Bătrînul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit ; Pășea alături sprinten tovarășul iubit. — Copilul meu, fii gata, grăi bătrînul lin, Adînc din pieptu-ți smulge și cîntă viers deplin. Revarsă dor și patimi, tot sufletul în el, Să-nduioșem pe craiul cu inimă de-oțel. Sub bolți străvechi, în sala măreață ei intrau ; Și craiul și crăiasa pe tron acolo stau : El — fioros ca zarea din noduri sîngerată. Ea — gingașă ca luna, la dreapta lui s-arată. Și ...

 

Traian Demetrescu - În ochii lui

Traian Demetrescu - În ochii lui În ochii lui de Traian Demetrescu Am o icoană în părete: În linii șterse-i zugrăvit, Murind, cu ochii către ceruri,             Divinul răstignit. La ea se închinau odată Părinții mei... și se rugau; De-asupra ei, la zile sfinte,             O candelă ardeau... Eu-am pierdut de mult credința Și semnul crucei l-am uitat... Dar uneori, privind icoana,             Mă simt înduioșat. E-atît senin și resemnare Pe chipul blîndului Isus, Și-atîta pietate-artistul             În ochii lui a pus; Că-nvăț, uitîndu-mă spre dînșii: Oricît cu lumea te-ai lupta S-o-nvingi sau s-o urăști... mai bine             S-o știi în veci

 

Urmuz - După furtună (Urmuz)

Urmuz - După furtună (Urmuz) După furtună de Urmuz Ploaia încetase și ultimele rămășițe de nouri se împrăștiaseră cu totul… Cu vestmintele ude și părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopții căutând un lăcaș de adăpost… Ajunse, fără să știe, lângă cripta învechită și roasă de vremuri a mînăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenție, o mirosi și o linse de vreo 56 ori în șir, fără să obțină nici un rezultat. Contrariat, își scoase atunci spada și năvăli în curtea mînăstirii… Fu însă repede înduioșat de privirea blîndă a unei găini ce îi ieșise întru întîmpinare și care, cu un gest timid, dar plin de caritate creștină, îl pofti să aștepte cîteva momente în cancelarie… Calmat puțin cîte puțin, apoi emoționat pînă la lacrimi și cuprins de fiorii pocăinței, renunță el pentru totdeauna la orice planuri de răzbunare și, după ce sărută găina pe frunte și o puse la păstrare în loc sigur, se apucă de mătură toate chiliile și le frecă scîndurile cu moloz. După aceea își numără gologanii și se sui într-un copac spre a aștepta sosirea dimineții. “Ce splendoare! Ce măreție!â€� exclama el în extaz în ...

 

Ioan Slavici - Scormon

Ioan Slavici - Scormon Scormon de Ioan Slavici Informații despre această ediție I Cât e de lung gardul, de la portiță până la cotitura uliței, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu știe de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiță, e vârtelnița cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl sucește pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo sucește firul încă o dată și iarăși se întoarce înapoi. Vârtelnița se mișcă alene, scârțâind îndelungat, și lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârțâitura încetează și firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniță, descurcă firele și iarăși părândă parii. Așa se urzește pânza. Și gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuți unul lângă altul și legați între dânșii, loc de șase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume și cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică și pe alocurea se răsucește până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeața frunzelor ori scutură albine ...

 

Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Șuer

Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Şuer Șuer de Barbu Ștefănescu-Delavrancea La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită. Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului. Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile ușii licăresc fâșii de lumină, ce se mișcă, ca și când s-ar țese, schimbându-se între ele. Înainte vreme, în așa loc și-așezau pragul cei care, biruiți de dorul libertății, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pământul înțelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mișca încotro i-or duce picioarele și cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi. Așa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu șerparul verde, smead la față, cu mustața rară și cu ochii ca solzul de crap. Șuer aține, în plaiuri depărtate, poteca arnăuților cu fes roșu și cu iatagan adus. Când făcu crucea, dând drumul murgului, Kira îi strigă, țintindu-l ...

 

<<< Anterioarele      Următoarele >>>