Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru LINGVISTIC
Rezultatele 2101 - 2110 din aproximativ 5022 pentru LINGVISTIC.
Anton Pann - Lupul, pocăit Lupul, pocăit de Anton Pann Lupul părul își leapădă, dar năravul nu-și lasă Un lup dac-a-mbătrînit, Într-o zi ce i-a venit, A vrut a să pocăi Și faptele a-și căi. Deci cu acest al său gînd, Numele-n cîine schimbînd, S-a smerit ca un bătrîn Și s-a băgat la stăpîn, Să slujească într-un an La oi, pe lîngă cioban. Într-acest chip dar slujind Și oile-n cîmp păzînd, Într-o zi fiind lungit, O oaie l-a mirosit. El îndată ș-a uitat Că e în, cîine schimbat Ș-apucînd oaia de trup O jertvi-n grab ca un lup. Ciobanul peste el dînd Ș-această faptă văzînd: -Ce-ai făcut, l-a întrebat, Cîine bătrîn și spurcat? Iar el smerit să uita Ș-într-acest chip să-ndrepta -Eu, zise, fiind culcat, M-apucasem de visat. Oaia cum păștea-mprejur, Vind tocma ca un fur, Pe la șpate mă mușca Și coada îmi îmbuca. Eu i-am zis o dată "mîr", I-am zis ...
Anton Pann - Norocul și mintea
Anton Pann - Norocul şi mintea Norocul și mintea de Anton Pann Să pricea odată Norocu-n cuvinte Cu prealăudata și-nțeleapta Minte, Zicînd că el este ce pricinuiește Binele și răul la cine voiește. Mintea zicea iară că : -Fără de mine Nu să poate omul să aibă vrun bine; Cînd sînt eu cu dînsul, d-ar avea și rele, Le trece-n răbdare, nu i să par grele. Norocu-mprotivă-ncepe iar să zică, Mintea, d-altă parte, nu să lasă mică, Din vorbă în vorbă Norocul îndată De necaz și ciudă vru Mintea să bată. Dacă văzu Mintea că nu să-nțelege Ș-o s-ajungă treaba pînă la ciomege, Zise : -O Noroace ! ce trebuie ceartă S-avem ca nebunii și vorbă deșartă ? Noi un om s-alegem și, intrînd într-însul, Vrednicia-n faptă s-arătăm cu dînsul. Așadar d-această amîndoi voiră Ș-un om să găsească să călătoriră. Mergînd împreună, întîlnesc în cale Un om păzind capre în jos pe o vale. Văzîndu-l, Norocul stă în loc, vorbește : -Să mergem departe ce ne trebuiește? Iată domnișorul care mă așteaptă Să-mi arăt cu dînsul vrednicia-n faptă. Și te uită numai că nu-n ...
Anton Pann - Suflet altu n-are
Anton Pann - Suflet altu n-are Suflet altu n-are de Anton Pann Suflet altu n-are Chin astfel de mare, Foc astfel de greu. Trăiesc moarte vie, Fără să mă știe Altul decît eu. Ziua nu-mi dă pace, Noaptea n-am ce face, Greu mi-e într-ascuns. Unde cer dreptate, Surdă răutate; Nu-mi dă nici răspuns. Mă-ntinz în putere Cu glas, cu vedere; În sus și în jos. Nu e nici o fire Să aibă pornire A-mi fi spre folos. Ce e sus ascunde Cine știe unde, Supt acea perdea Carea n-o ridică, Zicînd că e frică Nu-l putem vedea. Ale lui slugi sfinte, Mii de seci cuvinte, Celor ce vorbesc, Care nu-i cunoaște Că sînt vulpi, șarpi, broaște, Ce-n zadar trăiesc. Vii la omenire, Mai rea nesimțire, De piatră sînt toți. Mai d-aproape rude Mai rău nu aude, D-ai striga cît poți. Nu găsești ființă Să aibă credință, Nici într-acel ceas Cînd păharul morții Stă în pragul porții. Alt ce-a mai rămas? Căci n-am o putere, Să trec printre sfere, Doar va fi vrun loc? Unde e astîmpăr, Nici ...
Anton Pann - Tăcerea e ca mierea
Anton Pann - Tăcerea e ca mierea Tăcerea e ca mierea de Anton Pann 0 muiere rea, limbută, Otrăvită, netăcută, Nu înceta cu certatul, Tot își judeca bărbatul. El iar cu firea neghioabă De bătăi o făcea toabă. Așa ea ce să gîndește, Într-o zi nu zăbovește, Merge la o vrăjitoare, Vestită fermecătoare, Să roagă cu bună plată Să-i facă să nu o bată. Baba, fiind pricepută, Cunoscu ca e limbută, Și îi zise : -Fii în pace, Eu cererea-ți o voi face, Numai, draga mamii fată, Du-mi-te în tîrg îndată, Și vreme fără a pierde, Cumpără un ulcior verde. Apoi mîine des de noapte, Fără vorbe, fără șoapte, Mergi la fîntînă tăcută Și ia apa nencepută, Care iar tăcînd în tine, S-o aduci aici la mine, Ca s-o pui seara la stele Cu descîntecele mele. Așa femeia să duse Și toate-n faptă le puse. Luă ulcior, luă apă, Tocma ziua cînd să crapă, Îl duse la vrăjitoare Și ea îl puse la soare. Stătu pînă dimmeață, Cu astupuș de verdeață. Muierea cea îngrijată Veni la ulcior îndată. Baba cum o văzu-l scoase Cu niște vorbe șoptoase, Zicînd : -Dragă, iată- ...
Anton Pann - Vînătorul Vînătorul de Anton Pann Un vînător în pădure Văzînd pe urs mîncînd mure, Pușca la dînsul întinse, Dar bine nu i să prinse; Așa făcu judecată Ca să vie altă dată, Fiindcă, cum trebuiește, Văzu unde lăcuiește. Asfel gîndind, aci-l lasă Și să duce trist acasă. Deci într-o zi să-ntîlnește C-un cojocar ce cîrpește Și fără nici o-ndoială Să apucă la tocmeală, Zicînd : -Frate cojocare ! Am o piele de vînzare Bună de tot, nestricată, Tocma prin șale-mpușcată. Cojocarul îi vorbește : -Dară, frate, trebuiește. De lup e, or de ce treabă ? -E de urs, răspunse-n grabă. -Aici o ai, or acasă ? -Ba, zise,-n pădurea deasă, Că-i știu vizuina bine; De vei, poți merge cu mine. -Ce ceri pe ea ? Este mare ? Îi făcu iar întrebare Este ca cea de berbece ? -Ba zice, d-un stînjin trece. Ursul în pădure șade, Ei să tocmesc cum să cade. După ce i-a dat arvună, Și bea-ldamașu-mpreună, Să apucă vînătorul. Vrînd să-și împlinească dorul, Umple pușca o gătește, Cu glonțuri o-nțepenește, Cînd pe umăr s-o ardice, Atunci cîrpaciului zice : -Ai frate, acum cu mine, ...
Artur Stavri - În ţintirm În țintirm de Artur Stavri Rînd pe rînd și'ncet în tristul țintirim bătrîn și sfînt Lăcrămează liliacul clătinat de-al noptei vînt; Peste pietre de morminte așternute-s flori uscate Coperind atîtea viețe drăgălașe și uitate; Ici și colo liniștite roș ard candelele sfinte Rumenind în taina nopții cripta tristelor morminte; Iară luna printre nouri plutitoare și senină Împînzește peste toate argintiea ei lumină — Și'n bogata-i frumuseță înșirînd vederei noastre Un popor întreg ce zace adormit sub flori albastre. Voiu muri și eu... în tristul țintirim bătrîn și sfînt Lăcrăma-va liliacul legănat de-al nopții vînt; Peste lespedea greoaie ce de-asupră-mi o să șadă De pe creangă floarea moartă răvășită o să cadă — Și la căpătăiul groapei arde-or candelele sfinte Rumenind pănă departe cripta tristelor morminte; Iară luna o s'arăte din senin vederei voastre Un popor întreg de gînduri adormit sub flori
Artur Stavri - De demult (Artur Stavri)
Artur Stavri - De demult (Artur Stavri) De demult de Artur Stavri Un sat departe — așa departe - Și-n satu-acela-i vechea casă De-abea zărită-ntr-o frumoasă Livadă cu alei deșarte. Și plânge-o doină de cu sară, De cine știe unde, vagă... N-ajunge pănă-n sat întreagă Și-i jalnică de te omoară... Pe scări îmi par doi tineri stând; — Nu știu de i-am mai întâlnit. El pare-așa neliniștit, Ea-nspre apus, cată plângând... Prin nouri groși de colb, în drum, Cu cânii un copil se bate; — De mi-ar eși în cale poate Cu nu l-ași mai cunoaște-acum... ...Și mama-mi spune-n râs mereu. C-a noastră-i casa-ntre alei, Că tinerii de-atunci sunt iei, Copilu-acel nebun îs ieu. N-o cred și totuși o ascult Spunându-mi sara pe de rost Povești ce poate c-or fi fost Prin alte locuri, de
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Șuer
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Şuer Șuer de Barbu Ștefănescu-Delavrancea La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită. Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului. Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile ușii licăresc fâșii de lumină, ce se mișcă, ca și când s-ar țese, schimbându-se între ele. Înainte vreme, în așa loc și-așezau pragul cei care, biruiți de dorul libertății, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pământul înțelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mișca încotro i-or duce picioarele și cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi. Așa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu șerparul verde, smead la față, cu mustața rară și cu ochii ca solzul de crap. Șuer aține, în plaiuri depărtate, poteca arnăuților cu fes roșu și cu iatagan adus. Când făcu crucea, dând drumul murgului, Kira îi strigă, țintindu-l ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Apus de soare
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Apus de soare Apus de soare de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Dramă în 4 acte, scrisă în perioada 1503-1504 Cuprins 1 Personaje 2 Actul I 2.1 Scena I 2.2 Scena II 2.3 Scena III 2.4 Scena IV 2.5 Scena V 2.6 Scena VI 2.7 Scena VII 3 Actul II 3.1 Scena I 3.2 Scena II 3.3 Scena III 3.4 Scena IV 3.5 Scena V 3.6 Scena VI 3.7 Scena VII 3.8 Scena VIII 3.9 Scena IX 3.10 Scena X 3.11 Scena XI 3.12 Scena XII 4 Actul III 4.1 Scena I 4.2 Scena II 4.3 Scena III 4.4 Scena IV 4.5 Scena V 4.6 Scena VI 4.7 Scena VII 4.8 Scena VIII 5 Actul IV 5.1 Scena I 5.2 Scena II 5.3 Scena III 5.4 Scena IV 5.5 Scena V 5.6 Scena VI 5.7 Scena VII 5.8 Scena VIII 5.9 Scena IX 5.10 Scena X Personaje ȘTEFAN CEL MARE BOGDAN LOGOFĂTUL TĂUT POSTELNICUL TOADER VORNICUL JURJ HATMANUL ARBORE PÂRCĂLABUL ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Bunicul
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Bunicul Bunicul de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Publicată în 1893 în revista Literatură și știință Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustățile, barba... peste toate au nins anii mulți și grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori. Cine trânti poarta? - Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoșeii moșului! Un băietan ș-o fetiță, roșii și bucălai, sărutară mânele lui "tata-moșu". - "Tată-moșule, zise fetița, de ce zboară păsările? - Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi. - Poi, rațele n-au aripi? de ce nu zboară? - Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul coprinse într-o mână pe fată și în cealaltă pe băiat. - O, voinicii moșului!... Și zâmbi pe sub mustăți, și-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină și binecuvântare. - Tată-moșule, da' cocorii un' se duc când se duc? - În țara cocorilor. - În ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Bursierul
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Bursierul Bursierul de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Din maidanele, vara împodobite cu flori și iarna cu zăpadă, de la umbra castanilor verzi și stufoși, unde se adunau bătrânii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca niște ochi de aur, în jurul căreia se prigoreau bunele mele surori, din atâtea cântece, și basme, și povești, când ai avut ochi, închipuire și inimă, să te pomenești închis în niște ziduri înalte, să te izbești de chipuri străine și reci, de inimi domoale și nepăsătoare, de mai-mari cari nu vor să știe de cântece și de basme... iacă cea mai mare nefericire din viața mea! Dezordinea și sclavia liceului, masa bursierilor, soioasă și murdară, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a câne plouat, plescăitul lacom a optzeci de tovarăși, și pedagogii cu ifosul lor de parveniți, așezați în căpătâiele celor două mese lungi... iacă ce mă înfioară și astăzi când mă gândesc la acea viață de șeapte ani. Eram de doisprezece ani. Nu cunoșteam pe nimeni din tot dormitorul. Când lampa dim mijlocul tavanului cu arabescuri albe și cenușii se stinse, închisei ochii, ascultai răsuflările ostenite și grele ale bursierilor și ...