Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru LINGVISTIC
Rezultatele 3451 - 3460 din aproximativ 5022 pentru LINGVISTIC.
Ștefan Petică - XII (Apune soarele pe dealuri)
Ştefan Petică - XII (Apune soarele pe dealuri) Apune soarele pe dealuri de Ștefan Petică Apune soarele pe dealuri În slava purpurei de sânge Și răsunând adânc din valuri Doinește-un glas și parc-ar plânge; De simți o caldă adiere Trecând pe fruntea ta curată Ca și o șoaptă care piere Sub bolta serei înstelată, Să știi că-i ruga mea senină, Ca visul nopților de vară, Ce se înalță-n umbra lină În ceasul jertfelor de seară. De vezi plutind pe blonda rază O umbră albă visătoare Și crezi că-i îngerul de pază Cu aripi lungi ocrotitoare, Să nu te-nșeli, căci visu-mi trece În zborul său primăvăratec, Și-i tot așa de alb și rece, Când se înalță singuratec. Spre marea boltă luminoasă. Făcând durerea mai amară Și amintirea mai duioasă În ceasul jertfelor de seară. Și dacă roua clară cade Frumoșii ochi adânci de-i scaldă. Când treci sub vechile arcade În parfumata noapte caldă, Nu-i roua rozelor în floare Căzută-n nopțile cu lună, Nici plânsul dulce de izvoare, Ci e iubirea mea nebună, Căci lacrimi mari și tăinuite Ca roua limpede și rară Coboară-ncet și liniștite În ceasul jertfelor de
Ștefan Petică - XI (Serbare sgomotoasă)
Ştefan Petică - XI (Serbare sgomotoasă) Serbare sgomotoasă de Ștefan Petică Serbare sgomotoasă Ca-n bâlci. Decor banal; O boltă luminoasă Scăldată-n aur pal. Pe culmea azurie Chiar soarele de-aramă Se pare-o jucărie De proastă melodramă. Mulțimea îmbătată De pulbere și soare Întoarce-nfierbântată Un danț nebun pe care Îl farmecă orgia Din surle, din țimbale, Din nai și măestria Din cornuri triumfale; O muzică ciudată Ce-nalță orgolioasă Spre bolta-nflăcărată Prostia glorioasă. Mulțimea se aprinde Și râde, strigă, -njură. Paiața se desprinde Din gloată. O figură Ciudată: meseria I-a pus pe buze-un rânjet Pe care sărăcia Mereu îl schimbă-n scâncet. În ochi îi arde para Durerei care crește. Ar plânge; dar ocara Mulțimei ‘l-ngrozește Ce, crudă, îmbuibată Vrea glume, joc, plăcere. Paiața întristată Privește cu durere. O lacrimă îi pică Încet și el tresare Și mândru își ridică Privirea sfidătoare Spre cer iar a sa minte Orgoliul străbate; El trece înainte Cu brațe încleștate. Zâmbind din înălțime, Decât robit durerei, Să ceară la mulțime Pomana-
Alecu Donici - Împărţeala Împărțeala de Alecu Donici Având tovărășie La o negustorie, Câțiva prieteni pe viață Au câștigat mulțime de bani gheață. Și adunându-se la casa lor obștească S-au apucat folosul să-mpărțească. (Dar sunt cam rare împărțele Fără gâlceve sau smintele.) Și-ai mei prieteni buni, câștigul împărțind, S-au întărtat la sfadă. Când, iată! deodată, Aud strigând: — Săriți! săriți! foc! casa arde! — Lăsați și ne vom socoti pe urmă; Dar trebuie să știți că mie mi se cade Din cea de față sumă O mie încă și mai bine, Au zis dintre tovarăși unul. — Iar mie în tot bunul Vro două mi se vine, Le zise lor un alt. — Aidem însă! — Ba stați, Și dreaptă partea mea îmi dați, Strigară celalalt. — Da pentru ce? Și cum?.. Sfădindu-se așa, prietenii văd fum Cu pălălaie-n casă, Și neputând să iasă, Au ars ei toți, cu bani, cu tot. Aici a zice pot: Că la un rău obștesc, când cere trebuința Ca să-l întâmpinăm puind unit silința; Adeseori pierim obștește, Când fieștecare Strigând cu gură mare, La interesul său în parte
Alecu Donici - Înțeleptul și magnatul
Alecu Donici - Înţeleptul şi magnatul Înțeleptul și magnatul de Alecu Donici Un înțelept odată ședea cu un magnat La sfat. — Tu, care cunoști lumea Și-n inime citești, Te rog să-mi lămurești De ce-n societăți alese mai anume, Nici prinzi de veste când cu oameni te trezești Nepotriviți și seci? Așa pe înțelept magnatul întrebă, Iar el răspuns îi dă: — Societățile au soartă potrivită Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită. Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut Și nici nu m-am mutat, Iar greierii de mult În ea s-au așezat. Cercând cu scumpătate A fabulei sujet, Găsești c-avea dreptate Acel om înțelept. Și cum să se numească Gurliii mădulari, Ce nu știu să vorbească În societăți mari, Dar, prin a lor strigare, Împiedică pe alți, Mai ispitiți bărbați, Să facă vro
Alecu Donici - Țăranul și calul
Alecu Donici - Ţăranul şi calul Țăranul și calul de Alecu Donici Țăranul semăna ovăs în primăvară, Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară, Privind la semănat, Fierbea în gândul său așa un rezultat: — Mă mir, cum zic de om că este o ființă, Aleasă prin a lui a minții iscusință? Eu nu văd la dâns' minte Măcar de un grăunte. Și oare poate fi mai mare nebunie Decât să scurme el ogoare pe câmpie, Și apoi să presare ovăs sau altă pâine, Când mult făcea mai bine Ovăsul să-l dea mie Ori murgușorului, iar pâinea la găine, Sau până în sfârșit să ție în păstrare? Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare. Iar ca să lepede pe dealuri și pe văi, E numai o dovadă Că oamenii în faptă Sunt foarte nătărăi! Dar toamna-mbelșugată Aduse multă roadă: La una douăzeci ovăsul au sporit, S-au strâns, s-au îmblăcit Și-același cal din el au ospătat tain, Pe zi căușul plin. Nu e de lăudat A dobitocului semețul rezultat. Dar, oare nu așa? din oameni, îndrăzneții Cutează-a cerceta voința providenții, ...
Alecu Donici - Țăranul și oaia
Alecu Donici - Ţăranul şi oaia Țăranul și oaia de Alecu Donici Țăranul au fost tras pe oaie-n judecată, Cu reclamație de criminală faptă. Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare, Îndată au luat pricina-n cercetare Și, după formi, întâi chemări s-au rânduit Atât pârâtei oi, cât și jeluitor, Trimise înadins prin vrednic slujitor, Și-adeverințele la tact s-au priimit. Iar la înfățișare Țăranul au propus aceste următoare: — Cutare lună, zi, cinstită judecată! La mine doi claponi pieriră din poiată, A căror penele și puful au rămas, Și oaia singură cu păsările-au mas. Dar oaia au răspuns Că-asemene prepus, De sine-i prihănit, Căci toată noaptea ea atuncea au dormit; Că oaia furtișag nu are din natură, Precum vecinii câini vor spune lămurit, Și mai vârtos că ea nu pune carne-n gură. Deci dar, s-au hotărât: "Așa precum pârâta nu au tăgăduit, Că cu acei claponi au mas într-o ogradă, Apoi e îndestul de sigură dovadă, Că ea, puternică, pe slabi au biruit; Și prin urmare dar, nu cred că s-au răbdat Să nu-i fi ospătat. Pentru aceasta eu în cuget zic curat: Ca păgubașului pielcica să ...
Alecu Donici - Adevărul sau cucoșul de la moară
Alecu Donici - Adevărul sau cucoşul de la moară Adevărul sau cucoșul de la moară de Alecu Donici Cucoșul, știți prea bine, că are însușire De a ne da de știre Prefacerile zilei ș-a timpului schimbări. El, făr-a se supune La reguli și cercări, Când adevărul spune, E ca un fabulist; Iar când arată timpul e cam naturalist. Știu dar că la o moară, cucoșul prin cântare Morarului da veste la vreme de mâncare. Însă-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind, Și unda zgomotoasă, în roți cu-a sa iuțime Izbea din înălțime În aer spumegând, Morarul simțea foame. Deci iese el din moară Și vede cum cucoșul, sărind pe-o grindișoară, În pene se umfla, Din gât se încorda, Ș-apoi, căscându-și pliscul, se pare că cânta. Însă a lui cântare, de vuiet mistuită, Era neauzită. Morarul trist se duse în moară, așteptând S-audă mai degrabă cucoșul său cântând. Așteaptă, măi morare, C-așa-i și-n lumea mare: Când relele năravuri vuiesc neîncetat, Atuncea adevărul nu este
Alecu Donici - Ariciul și cârtița
Alecu Donici - Ariciul şi cârtiţa Ariciul și cârtița de Alecu Donici — Sunt liberă, am dreptul, O cârtiță zicea, Pe sub pământ cu-ncetul, Să scurm cât mi-ar plăcea. Și cine poate oare de mine să se lege, Când eu mă cred în lege? Prefac în țărnă neagră pământul sănătos Și-l fac moșinoios... — Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură, Neîmpăcată ură Asupra tuturor ca tine vietăți, Ce zac în răutăți. Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă, Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori; Văd iarăși o grădină de frumuseți cuprinsă, Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori. Și pentru ce tu oare nu scormolești gunoaie, Ca să lucrezi în ele cât vrei la moșinoaie, Iar nu pământ curat: Cunoaște dar, că dușman îți sunt neîmpăcat... După așa cuvinte, ariciul iată, vede Un moșinoi mișcând; Cu armele-i întinse la dânsul se repede Și cârtița mi-o scoate abia, abia suflând. — A! Îmi căzuși pe ace, Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? -- — Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face. Oftând ea ...
Alecu Donici - Câinele lătrând
Alecu Donici - Câinele lătrând Câinele lătrând de Alecu Donici — Am, am instinct de câine: Să latru până mâine; Vroi să răspund menirii de câine credincios. Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace, Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face, La ei dau furios, Am, am, am drit de câine Să-i latru până mâine. Așa bătea-ntr-o noapte în târg la negustor Un câine păzitor. — Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă — Cum nu urăști lătrând, Când lumii nici nu-i pasă De-un câine hămăind Și cum poți tu alege Pe răi din acei buni? — Pot, câinele răspunse, eu am instinct, am lege De-a nu spune minciuni. Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare, Statornic, așezat; El este bun, își cată de drum cu nepăsare Și trece nelătrat. Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pândește, Se trage-ncetișor, În gându-i furtișaguri, prădări închipuiește, E gata de-orice crimă, e gata de omor. O! am să-l latru tare, Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare, Și în ...
Alecu Donici - Calul și călărețul
Alecu Donici - Calul şi călăreţul Calul și călărețul de Alecu Donici Un vrednic călăreț Avea un cal prea blând și bine învățat; Iar singur el semeț Și despre cal încredințat, Au vrut să facă o cercare: Ca fără frâu, călare Să iasă la primblare. Deodată calul au pornit La pas, încetișor; Dar când au înțeles că n-are frâu strunit, Au prins a mai juca, a merge mai ușor. Apoi, luându-și vânt, Sărea, zvârlea fugând, Încât pe călăreț l-au trântit el jos, Iar singur au plecat la fugă mai vârtos Pe văi, pe dealuri, prin ponoare Și, dând de-o râpă mare, S-au zdrumicat de tot. Stăpânul au aflat în urmă calul mort. Ș-au zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire Eu însumi ți-am gătit. Tu sub povățuire A frâului strunit, Erai prea blând și bun și nici nu mă trânteai, Nici capul nu-ți rupeai. Și slobozenia cât e de desfătată, Dar când la un norod nu are A sa măsură înțeleaptă, Se face
Alecu Donici - Două mance și un copil
Alecu Donici - Două mance şi un copil Două mance și un copil de Alecu Donici În vremile trecute o jupâneasă mare Născu un făt-frumos. Copilul cât se poate era de sănătos; Dar pentru ca să aibă mai bună căutare, Cucoana două mance pe lângă dâns' ținea Și singură-l hrănea. Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare Că pruncul va ajunge un urieș sub soare. El însă deodată trăia mai mult sugând, Căci mancele și muma mi-l îndopau pe rând, Încât după o vreme așa îl ghiftuise, Că copilașul gingaș de tot se bolnăvise. Mai-mai era să moară, dar soarta l-au scutit. Iar într-o zi când muma de-acasă au lipsit, Lăsând femei și mance de cuconaș să cate, Ca prin un farmec ele se-mprăștiară toate, Și, rămânând copilul în leagăn singurel, Se răsturnă din el... Chiu, țipete prin casă se auzeau de-ndată. Boierul, supărat, Veni să vază singur pe prunc cu capul spart. El într-o plecare pe gânduri afundat, Rosti așa cuvinte: "Că mance de prisos, Oricum, și-n orice stare, n-aduc vreun