Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru CEL MAI DE FRUNTE

 Rezultatele 441 - 450 din aproximativ 574 pentru CEL MAI DE FRUNTE.

Vasile Alecsandri - Plugul blestemat

... cârpească hlamida aurită Cu zdreanța sărăcimii de veacuri moștenită. Dar nu vrea răzeșimea să-i vândă-al său ogor, Căci e legat prin sânge pământul de popor. Nu vrea? răcnește vodă... Prostimea întețită Ridică azi din țărnă ființa-i umilită Și îndrăznește-a-și pune vroința-n fața mea ... doua zi o ceată de mulți neferi călare, Înconjurând pe vodă, pășesc peste hotare, Și ca să tragă-o brazdă, aduc un mare plug, Unealtă de răpire cu șase boi în jug... Câmpia năvălită lucește verde-n soare, Dar un fior pătrunde în orice fir și floare. Și via ciocârlie cântarea ... nvelește c-un nor întunecat. Din capătul câmpiei începe plugul rece Să tragă brazda neagră pe locul unde trece Și pajiștea atinsă geme ne-ncetat De-a fi-njumătățită prin fierul blestemat. Văzduhul se răsună de strigăte de ură Și plugul lasă-n urmă-i în verdea bătătură O rană lungă, largă, din care amărât Se-nalță-n cer blestemul pământului răpit. Și ... dar n-a făcut doi pași, Și iată că tufarii se mișcă a vrăjmași. Și iată că s-aude un glas de ...

 

Constantin Negruzzi - Oscar D'Alva

... atuncea pentru dânșii era flacără d-amor Iar astăzi nu este altă decât torție mâhnită Care spânzură din ceruri ca un jalnic meteor! Neamul domnilor de Alva s-a stâns cu desăvârșire, Numai a cetăței turnuri se mai văd încă-n picioare, Îmbrăcate ca c-un giulgiu d-a anilor mucezire, Iar eroii nu mai îmblă gonind cerbi și căprioare, Sau învingând pre vrăjmașii ce venea asupra lor! Vechiule castel de Alva! Cine au fost ai tăi stăpâni? Pentru ce mușchiu învălește al tău zid în dărâmare? Boltele nu mai răsună de a cornului strigare, Numai crivățul vuiește prin curtea plină de spini; Și când vântul suflă tare zidurile zguduind, Se aude un sunet groznic prin galerii vâjiind. Asta e suflarea furtunei izbind scutul lui Oscar; Însă ... cupa sa cu vin Pân în vârf și apoi zice: iată beu pentru al meu fiiu — N-oi mai avea fiiu ca dânsul — de e mort sau de e viu, Orișiunde se găsește, sănătatea lui închin.“ — „Bine, tată duios foarte; dar Allan de

 

George Gordon Byron - Oscar D'Alva

... atuncea pentru dânșii era flacără d-amor Iar astăzi nu este altă decât torție mâhnită Care spânzură din ceruri ca un jalnic meteor! Neamul domnilor de Alva s-a stâns cu desăvârșire, Numai a cetăței turnuri se mai văd încă-n picioare, Îmbrăcate ca c-un giulgiu d-a anilor mucezire, Iar eroii nu mai îmblă gonind cerbi și căprioare, Sau învingând pre vrăjmașii ce venea asupra lor! Vechiule castel de Alva! Cine au fost ai tăi stăpâni? Pentru ce mușchiu învălește al tău zid în dărâmare? Boltele nu mai răsună de a cornului strigare, Numai crivățul vuiește prin curtea plină de spini; Și când vântul suflă tare zidurile zguduind, Se aude un sunet groznic prin galerii vâjiind. Asta e suflarea furtunei izbind scutul lui Oscar; Însă ... cupa sa cu vin Pân în vârf și apoi zice: iată beu pentru al meu fiiu — N-oi mai avea fiiu ca dânsul — de e mort sau de e viu, Orișiunde se găsește, sănătatea lui închin.“ — „Bine, tată duios foarte; dar Allan de

 

Dimitrie Anghel - Fluturul morții

... călătoare, rănind cuprinsul verde, jucau înaintea lui și dispăreau ca prin farmec. Roșii și albastre veneau straniile flăcări, galbene și purpurii, negre și albe jucau, de la răsărit spre apus, chemate parcă de o tainică putere, gonite de cine știe ce mîini nevăzute. Fără să se oprească pe un ram, fără a se coborî pe o floare, ca zorit de cineva din urmă, trecea șivoiul de flăcări, iradiind aerul cu toate culorile. Zîmbind, bătrînul chemă copiii și le arătă migrațiunea aceasta ciudată de flăcări, norodul acesta de văpăi ce pornia în surgun aiurea din țara lui, împins de cine știe ce forță oarbă, căci hrană pentru el e pretutindeni și culcușurile, gata așternute de Dumnezeu. Uimiți priviră copiii, și glugile verzi se ridicară să abată șivoiul în mers. Ca o ploaie de petale fantastice scuturate din copaci după furtună, pămîntul se acoperi în jurul lor de aripi strivite, dar trîmba de lumină, sus, se făcea la loc, și cei scăpați își urmau fantomatic drumul fără a mai privi în urma lor. Astfel trecea timpul lăsîndu-și cortinele lui albe și negre peste săhăstria aceasta fericită, fiecare clipă aducîndu-și întîmplarea ei neașteptată

 

Ioan Slavici - Pădureanca

... fi voit Busuioc s-o zică neamurile nevestei sale despre dânsul, pentru că avea și el neamuri, și aceste se supărau când acelea îl grăiau de rău, și apoi se supăraul și acelea când știau că aceste s-au supărat, încât Busuioc se bălăbănise câte un an de zile până ce ajungea să se împace. El se duse dar la popa, fiindcă popa era cel mai cu minte dintre toți. - Lasă-l frate! – a grăit popa – că el știe mai bine la ce-l trage inima! De atunci Iorgovan tace, face și așteaptă ca taică-său să se bucure, iar Busuioc e tată și se bucură și atunci când nu prea are ... la Arad și să treacă Mureșul în Banat. Sosind la Șiria, cetele trec de-a curmezișa prin sat și se opresc în bătătura de la marginea Câmpiei. Aici e începutul. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. Din sus de sat locurile sunt presărate cu vii, și mai sus, coasta e acoperită cu târși, pe culmea plaiului se vede marginea pădurilor, iar într-un vârf ieșit înspre Câmpie, cel mai

 

Constantin Stamati-Ciurea - În vis și aievea

... raiul contemplației grațiilor ademenitoare. Și Adam, ne­fiind poet, nici platonist, a mușcat din pomul cunoștinței și a căzut... Așa astăzi de aceste pilde sunt milioane, pentru că noi ne­contenit umblăm rătăcind prin codri de pomi ai cunoștinței și, încurcându-ne în mrejele nevăzute ale ispitei, cădem, ne ridicăm și iarăși cădem, până ajungem la mormânt, de unde nu ne mai sculăm. Și această mișcare este lupta pentru existență, lupta pen­tru pasiuni și agonisirea de glorii, de renume, și din toate aces­te dobânzi câștigate cu muncă trupească sau spirituală coroana tuturor cuceririlor este dragostea unei femei ce o iubim, și cu ... mele consoarte Sofia. Ea citea din psaltire, ce zi și noapte nu o leapădă din mână. — Sofio, Sofio! strigai eu ștergându-mi sudoarea rece de pe frunte, vină, te rog, la mine. Și biata bătrână, șchiopătând, s-a apropiat de căpătâiul patu­lui meu și s-a pus pe un scaun. — Sofio, i-am zis eu, luând-o de mănușița ei uscată ca de

 

Alexandru Odobescu - Doamna Chiajna

... strașnică și hotărâtă; capu-i căta mândru în sus, fără grijă și fără sfială. Pentru cea din urmă oară ea îmbrăcase albele podoabe și vălul de beteală ale miresei, ca să ducă pe soțul ei la vecinicu-i lăcaș, căci după ziua aceea văduva nu mai scotea veșmintele cernite. Așa era obiceiul vechimii. La dreapta ei umblau doi coconi tineri, ca de 14 și 15 ani, cu haine negre și cu fețe obidite. Aceștia erau moștenitorii, acum sărmani, ai lui Mircea. Cel mai mare de ani, Pătru, beteag și mărunțel la boi, înainta cu greu, sprijinindu-se într-o cârjă; fratele său Alexandru îl însoțea; și amândoi plânși și tăcuți ... Aolău! vai de biată moșie, dac-o fi să-i meargă toată seama șoldâș, ca Făt-Frumos ăl ghebos! Dar tacă-ți gura, nu vorbi de pomană, jupaniță, că doar nu vom rămânea, sărac de noi, râsul lumii, că adică nu s-a mai aflat dintre noi altul mai vrednic de domnie decât ăst pitic slut și șchiop! Râseră boierii cu hohote; dar Chiajna, turbată de ...

 

Alexandru Vlahuță - Pictorul Grigorescu

... a fost mama pictorului. E toamnă pe sfârșite, o ploaie măruntă și rece, un amurg trist, fără cer, din anul 1843. Într-o căruță de țară, încărcată ca de băjenie, o vedem slabă, istovită de plâns, cu șapte copilași palizi, zgribuliți în juru-i, dintre care cel mai mare n-are încă doisprezece ani; după un drum de două zile, sosește, cu chiu, cu vai, la București. În urmă — din atâta viață irosită pe meleagurile acelea, unde neam de neamul ei n-avea să se mai întoarcă — nu mai rămânea decât un nume, crestat pe-o cruce de lemn, în cimitirul satului: "Ion Grigorescu". Înainte... se făcea parcă și mai pustiu, și mai întuneric. Trăia în București, în mahalaua Cărămidarilor, o mătușă a ei, văduvă — femeie vrednică, bună, curată, știind să-și ție casa pahar ... cum atunci s-ar fi deschis pentru întâia oară marii lui ochi fulgerători. Poate că și unde-l vedea așa plăpând îl iubea mama lui mai mult decât pe ceilalți. Într-o zi, când i-au adus mort pe unul din copii, călcat de o trăsură, și cum fața bietului copilaș, plină de praf și de

 

Constantin Dobrogeanu-Gherea - Asupra criticii metafizice și celei științifice

... a unei chestituni într-un op voluminos e desigur preferabilă în multe privințe unor articole polemice, unde necesarmente va lipsi și sistematizarea și putința de a fi completat. Dar o astfel de expunere sistematică și completă poate să fie bună numai în țările foarte culturale și acolo chiar, pentru un cerc mic de oameni învățați. Pentru grosul publicului însă, chiar și în țările cele mai culte, dar mai ales în țările mai puțin culte, forma polemică e mai nimerită și, de multe ori, chiar unica posibilă. Tratate sistematice pot să se tipărească, dar nu vor fi citite. Mă cred dator să dau această lămurire cititorilor mei ... Taine și Brandes m-au învățat ,,ce să fac". Taine și Brandes au fost exclusivii învățători ai mei. Dl Bogdan a fost atât de sigur de aceasta încât, pentru a expune teoriile lui Taine și Brandes, n-a găsit de cuviință să studieze mai de aproape pe acești scriitori și să le expună teoriile direct din scrierile lor, ci le expune după câteva pagini din articolul meu Asupra criticii, unde ... nenumărate ori acest cuvânt ori cuvinte similare și foarte în serios. Așa, nu mergem departe, chiar W. Scherer, pe care îl citează dl Bogdan, și

 

Mihail Kogălniceanu - Prefață la Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei

... de a fi șterse din cartea omenirii; și, fapt curios, tocmai în acele momente de durere, când fiii ei cei mai energici, cei mai plini de credință în vitalitatea gintei române desperau, tocmai atunci providența lua de mână pe națiunea noastră ca pe o fiică iubită între fiicele cele mai iubite, o scotea din toate pericolele și o reînălța mai tânără și mai zdravănă decât fusese înaintea orei pieirii. N-avem, dară, drept, noi românii, de a susține că la gurile Dunării de Jos nouă ni s-a dat o misiune de împlinit? Se apropie 200 de ani de când — în mijlocul rezbelelor exterioare și civile, în mijlocul a tot felul de tiranii din lăuntru, sub care apoi și-a pierdut și viața — Miron Costin, în 1677, scriind Litopisețul Moldovei , zicea aceste dureroase cuvinte ... văzuse o asemenea din timpurile lui Ștefan și Mihai! Și câte alte reforme, adevărat liberale! Unificarea codurilor, cu maritagiul civil, cu juriul, cu oborârea pedepsei de moarte; legea județeană; legea comunală; camere de comerț și de agricultură; concursurile și expozițiunile de agricultură și de

 

Dimitrie Anghel - Sonata lunii

... mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal. De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-și capul pe mînă, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe orașul își tremură fosforescențele și amestecă la orizont lucirile cu întîiele stele, întinde lanțuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelații, desemnează capricii de foc. Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un țărm, urcă pînă la el și îl face să-și plece urechea și să ... caută ritmul și se statornicește. Luna, înălțată sus, a chemat ochii visătorului care se privește în ea și se recunoaște cum va fi mai tîrziu, o palidă mască, cu ochii abia însemnați și gura mută închisă pe veci de un zîmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă și ochii lui se închid, să nu

 

<<< Anterioarele      Următoarele >>>