Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ȘTI CE ARE DE FĂCUT
Rezultatele 761 - 770 din aproximativ 1033 pentru ȘTI CE ARE DE FĂCUT.
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Milogul
... ropotul ploii ce cădea de astă dată nemiluit, nu s-ar fi auzit ocările lui Căliman și scârțâitul ascuțit al unui cărucior ce se apropie de pragul potcovăriei. — Vine, săracul de el, ș-o fi rebegit de ploaie, că e gol ca un deșt... Așa îngână în fundul întunericului Raluca, atârnându-se de lanțurile foalelor. — Deh! mai bine să vină mort decât cu mâna goală, răspunse răgușit Căliman, botezând cu praftorița cărbunii care își ațâțau din ce ... târât de o fată ca de 12 ani, cântecul se stinse. La flăcările cărbunilor ce se încinseseră se zări în dricul căruciorului, înfășat în scutece de zăblău, o frântură de om, un om de la mijloc în sus, ținând într-o mână uscată gâtul lung al unei viori. Și într-o clipă Căliman se repezi în prag și îl ... de nenumărate ori: — Ehi? hai? Ce-ați adus? Cum v-a fost ziua? V-a mers în târg? Ați dat de oameni? V-a luat gura? Ce ...
Titu Maiorescu - Poezii populare române
... Alecsandri a făcut note explicative, care, în cea mai mare parte a lor, adaugă la meritul cărții și cuprind observațiuni pline de interes. În articolul de față am dori să ne dăm în câteva cuvinte samă de impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde cetirea acestor poezii. Ceea ce le distinge întâi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturii noastre este naivitatea lor, lipsa de orce artificiu, de orce dispoziție forțată, simțimântul natural ce le-a inspirat. Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecția rece, speculativă sau speculătoare, și cu inima plină de simțiri. Din cel dintâi mod ies pentru literatură cărțile de știință, din cel de al doilea - lucrările de artă. Ceea ce constituie defectul operelor de artă celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală și producerea sub impresia reflecției. Cei mai mulți poeți ai noștri cântă fără cauză firească, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă, și nu este o excepție junele de 17 ani care în anul trecut trimisese spre publicare un caiet de poezii plin de
Calistrat Hogaș - În Munții Neamțului
... Calistrat Hogaş - În Munţii Neamţului În Munții Neamțului de Calistrat Hogaș 1912 A doua parte din volumul "Pe drumuri de munte" Cuprins 1 FLORICICA 2 SPRE NICHIT 3 PĂRINTELE GHERMĂNUȚĂ 4 SINGUR 5 LA TAZLĂU FLORICICA De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. — Bine, măi Tasache, zisei eu ieșindu-i înainte și de-abia stăpânindu-mi râsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta și mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos? — De unde? Ia, din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui român de la munte. — Puteai să te duci dracului cu românul și cu muntele tău cu tot; da ce vrei să fac eu cu mâța asta, bre ...
Ion Luca Caragiale - Plagiatul Zola-Bibescu
... o colosală garnitură așa-numită “documentarăâ€�, pe care o învârtește, o răsucește, o răstoarnă pe toate fețele, o multiplică așa că, dintr-o povestire ce ar putea, cu tot aparatul cuviincios, să încapă în patruzeci de file, el reușește să scoată un volum de 400 de pagini. Garnitura documentară consistă în cea mai mare parte din vocabularele tehnice. Așa, de exemplu, aproape jumătate dintr-un roman consistă din cuvintele tehnice ale mecanicilor de la drumul-de-fier. Zola a făcut cu multă răbdare vocabularul lor: taie cuvintele, face o grămadă mare din ele, și apoi ia câte un pumn din grămadă și presară peste paginele sale, cum se presară zahăr și scorțișoară peste ... erau de grave greșelile lui, nu se astâmpără și aruncă prin Figaro o sfidare: “Persoanele cari au asistat, ca militari sau civili, la tragedia de la Sedan și cari au cetit La DĂ©bâcle, poftesc oare să spună daca au găsit vreo inexactitate sau vreo greșală de amănunt în acest roman?â€� Ține-te, apoi, o cascadă, o furtună întreagă de denunțări: inexactități, greșeli imposibile, vocabular tehnic pocit șcl. Cu ocazia aceasta, însă, câțiva din acei ce
Vasile Alecsandri - Dan, căpitan de plai
... să-mi păzești averea. Frumos odor e Fulga! și naltă-i e făptura! Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura, Și părul său de aur în crețuri lungi se lasă Ca pe strujanul verde un caier de matase. El are glas puternic în gură rumeoară Și mers cu legănare de gingașă fecioară. Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă, Purtând la brâu un paloș și pe grumaji o salbă, Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată? Iar când pe sub altița cămășii înfirată Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă, Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă, Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!... Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan. Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț Și ... Plutește-o lină, dulce, divină îndurare, Dar ea nu poate stinge avântul de turbare Ce duce călăreții pe-ntinderea pustie, Precum doi spectri gemeni mânați de-o vijelie. Ei zbor tăcuți sub ochii steluțelor trezite În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite. S-afund mereu în taina nopții; dar gândul lor De mult e cu tătarii în luptă ...
Ion Creangă - Ursul păcălit de vulpe
... noapte întreagă după hrană și nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului și se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare. Șăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea rădică puțin capul și, uitându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de boi. — Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moartă. Carul apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită ... vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țăranul mâna, carul scârțâia, și peștele din car cădea. După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, bine...șor! sare și ea din car și, cu mare grabă, începe a strânge peștele de ...
Constantin Dobrogeanu-Gherea - Personalitatea și morala în artă
... sine, care este pricinuită de orice operă adevărat artistică, stă moralitatea artei. Pe lângă această teorie, adaugă d-sa o garnitură de argumentări, de deducții, de abstracții, încât suntem nevoiți să le reproducem aici în parte, pentru a se vedea cum și în ce chip își susține autorul teza. ,, Înălțarea impersonală este însă o condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică și o abate este un dușman al artei, îndeosebi al poeziei și al artei dramatice. De aceea poieziile cu intenții politice actuale, odele la zile solemne, compozițiile teatrale pentru glorificări dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu ... acesteia este de a fi o ficțiune ideală, care scoate pe omul impresionabil în afară și mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri. Chiar patriotismul, cel mai important simțământ pentru cetățeanul unui stat în acțiunile sale de cetățean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orice amintire reală de interes practic nimicește emoțiunea estetică. Există în toate dramele lui Corneille un singur vers ...
Ion Grămadă - In Abbiategrasso
... și ard satele, și un miros de fum greu, înăbușit, pătrunde până la noi. Ici și acolo, se aude zuruit surd de arme: sunt coloane de marș ce-și caută posturile. Dar, încetul cu încetul, se face liniște, o liniște adâncă, înfiorătoare, ce prevestește o catastrofă groaznică: întocmai ca liniștea cea moartă, înaintea unui orcan… În umbră, abia zăresc fața lui signor Vanco. Doamne, cum se schimbă și ... mare, nu-i așa? Degeaba încercăm noi să-l încredințăm că suntem români din Ardeal, el rămâne la vorba lui. Câteodată, ascultă la vorbele soldaților ce au aprins focuri și pregătesc mâncare, apoi se bate cu mâna pe genunchi și zice: - Ce vă spuneam eu?! Pe Vacano nu-l înșelați! Vreo doi ofițeri se duc la iazul morii ca să se spele pe față de colb și sudoare. Soarele asfințise de mult; în vale, deasupra satului, plutește fumul albăstriu. O transmontana îmi răcorește obrajii arși de soare și cât de bine îmi prinde răcoarea asta după un marș obositor de o zi întreagă! Dinspre grajd, vine o fată tânără cu o doniță de lapte; fața-i îmbrobodită cu o basma albă până aproape
... jalnicul loc În ziua sălbatecei lupte Când bieții pieriseră-n foc. Fac roată, și-o rugă murmură Iar Valter și șonțu, și toți Mai-marii ce-n frunte căzură Stau jalnici acolo-ntre soți. Și stau cum stă omul ce-ascultă Și nici o mișcare nu fac; Așteaptă cu grijă și spaimă Un semn de departe și tac. Deodată ei capul ridică, Dau chiot și-n zare privesc Spre țara din care ieșiră, Spre scumpul pământ românesc Și-ascultă, căci ... alt fel de cântec, mai sfânt. Vi-e teamă că n-o să mai cânte, Că moartea vă fuse-nzadar Dar țara trăiește! Iar tunul Ce limpede-o spune și rar! Și-ascultă... iar țara-i departe, Sunt dealuri la mijloc și văi, Și râul cel mare-i desparte De mame pe bieții flăcăi. Și moartea cea veșnică-nchise Pe urmă-le tristele-i porți, Dăr moartea lor viață ne dete: Ferice de-asemenea morți! Iar ce-or fi șoptind ei pe vremea Ce-ascultă cântarea de tun Eu nu știu, căci nimeni nu poate Pe morți să-i audă ce
Vasile Alecsandri - Dumbrava roșie
... cu vitejie. Ei zbor pe doi cai gemeni, râzând în hohot mare Cu alți ca dânșii tineri, baroni, comți palatini; Glence din Pocuția, Zbaloș Litfan ce are Un cârd pletos de zimbri în codri de arini. Gavril de Moravița, frații Grotov, Huminski, Mardela Veneticul, Tecelski și Pruhninski, Iarmeric Mazovitul și Kozjatic Ucranul, Ce crește cai sălbatici și-i prinde cu arcanul. Ei merg, bătând din pinteni!... Zburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite: Dulămi cu flori de aur la piept împodobite Și-ncinse cu paftale de piatră nestemată, Ciapce purtând un vultur și pene la mijloc, Încălțăminte roșii de piele de Maroc, Și frâie țintuite, și argintate șele, Și armorii cusute pe colțuri de harșele. Ei merg jucându-și caii, și veseli între ei Vorbind de cai, de lupte, de-amor și de femei, Tot ce-i mai scump în lume și dă un farmec vieții Pe timpul mult ferice și viu al tinereții. Ei merg precum ar merge la simplă ... la câmpul de omor. Coman de la Comana, un uriaș de munte Ce ...
... sicriul și găteala de pe mine, Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine. Neastâmpărații șoareci dacă-n capul meu și-or face Cuib, nesupărați de nimeni, vor petrece-acolo-n pace. Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormântul, Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vântul Mâțișorii vrunei sălcii peste groapa mea totuna. Plâns de mamă, plâns de creangă... tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi. Fontă, tuci. Însă, uite ... nspăimântă întunericul de veci, Nentreruperea acestei liniști împietrite, reci: Să nu mai revin în viață niciodată?... Niciodată?... E grozavă vorba asta!... Limbă nemaidezghețată, Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei! Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei. Viforoasă mi-e viața, și deșartă, și amară. Ce trudit mă simt sub cruda suferinților povoară! Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecută-ntr-o orgie. Parc-aș fi de-un veac pe lume... O paragină pustie... Spulberatu-mi-s-a pân și scrumul visurilor mele. Ș-acum gândurile toate, ca de plumb, mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere, Și mi-i silă