Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru DE CE
Rezultatele 901 - 910 din aproximativ 2398 pentru DE CE.
Alexei Mateevici - Chestia preoțească
... pământul bisericesc și o viișoară. Asta-i făcea pe preoți să creadă că „prihodul“ aduce venituri enorme și îndată te face cu mii. De aceea, imediat ce se deschise Zaimul, ei se tulburară. Preasfințitul se pomeni cu o mulțime de cereri de „prihod“ cu caracter amenințător: unul scria că, de nu va primi Zaimul, o să se împuște; altul că se va spânzura etc. Mai mulți erau de cei bătrâni cu cruci și cu „camilafce“. Firește că stăpânitorului lor nu-i venea prea bine; el sta la cumpănă: pe de o parte, atâția preoți bătrâni și „cinstiți“; de nu-i vei da Zaimul vreunuia dintr-înșii, se va mai spânzura și atuncea ia-ți asupra păcatul lui; pe de altă parte, o văduvă sărmană roagă pentru un preot, care să-i dea ei și orfanilor sprijin și adăpost; dar acest preot e foarte tânăr ... nevoia de preot se făcea tot mai neapărată și aspră. Țaranii din Zaim rămăseseră de râsul locuitorilor din împrejurimi, care ziceau că zaimenii sunt atât de
... George Coşbuc - Carol Robert Carol Robert de George Coșbuc Stăpânul țării feudale Râdea de Basarab, pe cale Venind cu sutele de-arcași Turnați în zale, Ce-i pentru-acești viteji ostași O țară largă de trei pași? Sărmanul vodă, cum îl cheamă, O fi-n pământ acum de teamă! Ce minte-o să-l învăț! Să-l fac Să ție seamă Că eu sunt eu, și nu mă-mpac C-un biet ca el, cioban ... sărac! Uitat-a că-i născut să fie Păstor de oi și slugă mie? De barbă însă am să-l scot Din vizunie. Ce câini îl apără? Socot Să-l spânzur eu cu câini cu tot! Curând, flăcăi! E plin paharul! Auzi ce-mi scrie-acum tâlharul Dar cine crede el c-ar fi Maghiarul? Și regele râzând s-opri Și-aceste vorbe le citi: Mărite crai! Îți ... lor uitând-o toată Mureau zdrobiți, și ca să poată Să-și scape capul, rupți și goi Fugeau în gloată. O, și la ziua cea de-apoi Vor râde-aceste văi de
Alexandru Hrisoverghi - Ruinelor Cetății Neamțu
... Alexandru Hrisoverghi - Ruinelor Cetăţii Neamţu Ruinelor Cetății Neamțu de Alexandru Hrisoverghi I Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoșești, Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăvești. A cărora-nfățoșare orișicui samini a zice: „M-au părăsit cetățenii, m ... slavă, ce cuvinte să găsesc! Tu, care cu-a ta umbrire veacuri întregi ai păzit Fala strămoșilor noștri, viața le-ai ocrotit, Viața ce ei ne-au dat nouă, prin care astăzi trăim, De a ei pastrare-acuma, noi ție să-ți mulțămim. Sângele lor ce ș-acuma curge prin a noastre vine S-au pastrat, cetate sfântă, s-au pastrat de cătră tine. Paza zidurilor tale pe vrajmași batjocorea, Când pe mii de dușmani leși optspre'ce plăieși bătea, Tu, care la orișicare defăimare de străin Erai stavilă; ș-acuma erai un martur deplin Unei slave, unei soarte, ce-n veci au încoronat Armele patriei mele, când de viteji s-au purtat. Tu, care cu-a ta umbrire învitezi la bărbăție, Prin aducere-aminte, și acum fiind pustie, Pe tot moldovanul ... ...
Dimitrie Bolintineanu - Clejanii
... Dimitrie Bolintineanu - Clejanii Clejanii de Dimitrie Bolintineanu Cinci columni de flăcări coperite-n fum, Din cinci părți de lume peste țări detun. Turcii și tătarii cad amar pe țară Ca turbate râuri după ploi de vară. Sunetele d-arme, tropote de cai, Uruiri de care trec în jos pe plai. Strigăte de fală, plângeri de durere, De la cel ce-nvinge, de la cel ce piere, Peste fața țării repede cobor, Dintr-un munte într-altul leșină și mor. Unde calcă turcii tot s-atristă foarte, Totul ia culoarea de ... nu va putrezi, Fruntea-mi în sclavie nu voi umili. Lanțu-ncinge corpul când inima cade, Când nu mai roșește ca să se degrade! Cel ce poartă jugul e de lanțuri demn Al oricărei crime lanțul e un semn. Dar a noastră țară pe viitorime N-are să roșească d-a noastră ... să deie pentru libertate. Cetele române se re-mbărbătesc, Cu-arme și tărie pe străini trăsnesc. Sângele se varsă... C-orice lovitură Naște-un val de sânge ce pe sânge cură, Albele turbane pică, se desfac... Pe pământ, în rânduri, musulmanii zac. Sunetul trompetei nu le dă mișcare. Caii fără frâne-i calcă ...
Dimitrie Bolintineanu - Zina-Doamna
... Dimitrie Bolintineanu - Zina-Doamna Zina-Doamna de Dimitrie Bolintineanu Zina-doamna se coboară Pe-ale serii dese scări, Scuturând din aripioară Ale lunii sărutări. Printre valuri fugătoare De lumină ce treceau Și sub albele-i picioare Crini de aur se spărgeau. Pe cosițele-i râzânde Mii de raze s-aninau Și în aurele blânde Grațios se legănau. Mii de păsări poleite Cântă-n arbori înfloriți, Unii-n roade aurite, Alții încă-abia-nverziți. Iar pe unde ea se duce, Unde pașii-i rătăcesc, Păsările ... mai colo-n depărtare Auziți un dulce cânt, Răsunând cu desfătare Printre pomi și printre vânt? — ,,Stele dulci și drăgulițe! Unde este zina mea, Ce vă poartă în cosițe Și vă are tot cu ea? Spuneți mie, viorele Care-n ochii-i străluciți! Spuneți, mărgăritărele Ce sub buze-i înfloriți! Cosicioara-i strălucește Ca-arcul ploaiei printre nor Și pe față-i pârguiește Floricica de bujor. Este mândră și ușoară Ca un flutur aeros Scuturând din aripioară Roua plaiului voios. Spuneți mie, florioare! Ați văzut un păstorel Ce-are-n plete flori din soare Și la brâu un fluierel? El e viața vieții mele. Pentru dânsul am venit Printre flori și printre stele ...
Constantin Stamati - Bătrânul țăran și moartea
... Constantin Stamati - Bătrânul ţăran şi moartea Bătrânul țăran și moartea de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Un bătrân prea istovit de nevoie și de trudă, Iarna, când era frig mare, sau toamna, pe vremea udă, Adunând puține lemne în codru cu depărtare, Le-au ridicat în spinare, Și abia ... din spate la pământ sarcina sa slobozind, Au căzut și el pe dânsa ostenit și gâfâind, Și așa au grăit: „O, vai mie, ticălosul, ce să fac, cum să trăiesc, Și cum pot să împlinesc Câte se cer de la mine, și când toate îmi lipsesc. Biata babă, copilașii, goi, de foame hămesiți, Nu am pentru dânșii hrană, nu am cu ce să-i îmbrac. Iar zapciii făr’ de milă din casa mea nelipsiți Cer birul, cer boierescul și în multe părți mă trag, Încât de când m-am născut pân’ ce am îmbătrânit Nici de-o zi de bucurie eu nu m-am învrednicit! Deci, moarte, vin’ de mă scapă de o viață ticăloasă...â€� Abia cuvântă aceasta, și moartea, ce niciodată De lângă om nu lipsește, stă dinainte-i îndată Cu strălucita sa coasă Și zice: „Tu m-ai chemat, apoi, iată, am venit.â€� Bătrânul
Ivan Andreievici Krâlov - Bătrânul țăran și moartea
... Ivan Andreievici Krâlov - Bătrânul ţăran şi moartea Bătrânul țăran și moartea de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Un bătrân prea istovit de nevoie și de trudă, Iarna, când era frig mare, sau toamna, pe vremea udă, Adunând puține lemne în codru cu depărtare, Le-au ridicat în spinare, Și abia ... din spate la pământ sarcina sa slobozind, Au căzut și el pe dânsa ostenit și gâfâind, Și așa au grăit: „O, vai mie, ticălosul, ce să fac, cum să trăiesc, Și cum pot să împlinesc Câte se cer de la mine, și când toate îmi lipsesc. Biata babă, copilașii, goi, de foame hămesiți, Nu am pentru dânșii hrană, nu am cu ce să-i îmbrac. Iar zapciii făr’ de milă din casa mea nelipsiți Cer birul, cer boierescul și în multe părți mă trag, Încât de când m-am născut pân’ ce am îmbătrânit Nici de-o zi de bucurie eu nu m-am învrednicit! Deci, moarte, vin’ de mă scapă de o viață ticăloasă...â€� Abia cuvântă aceasta, și moartea, ce niciodată De
Gheorghe Asachi - Laura (lieti fiori...)
... Gheorghe Asachi - Laura (lieti fiori...) Laura de Gheorghe Asachi Imitație dupre Petrarca (Lieti fiori...) Ferice flori și ierburi tinerele, Ce primblând vă-atinge multe oare Pasul cel lin frumoasei doamne mele, În voi tipărind urmele ușoare! Câmpie ce-asculți dulce-i cuvințele, O vioară de amor mirositoare, Păduri anuoase, ce cu verzi umbrele Faceți plăcute ascunsuri și răcoare. Limpede apă, dintre munți născută, Ce ochii uzi și blânde a sale fețe, Care cu a lor grație te-mprumută, De voi ferice despre-a ei frumˇsețe! Nu-i stâncă ce diuoasă amu făcută De
Ion Luca Caragiale - Lache și Mache
... la biletul anonim al unuia, răspunse celuilalt:,,D-sale d-lui Mache, funcționar". Adresantului îi fu peste putință să disimuleze, față cu nefericitul prietin, aerul de satisfacție pe care-l dă omului orice triumf de care el nu era sigur. Figura adresantului era radioasă, a lui Lache lugubră: pentru întâia oară de când se cunoșteau, cele două chipuri avură două deosebite feluri de expresie — și ce deosebire fatală! De aci, urmă grozavul fenomen al rupturei prieteșugului lor. În acea zi, vremea s-a stricat, cerul s-a turburat, și cu ... s-o treacă la calendarul anului. În seara acelei zile nefaste, Lache, bând trist și zdrobit cafeaua, a fost întrebat cu mult interes de toți mușteriii și chelnerii din cafenea, că ce s-a făcut Mache. El răspundea cu adâncă amărăciune și cu glasul înecat: „De unde pot pentru ca să știu eu?... Nu ... întrebare, la care probabil el ar fi răspuns cu aceleași amare cuvinte, când Mache, plouat ca un cotoi aventurier, intră în cafenea: nu se văzuseră de douăzeci și trei de ceasuri și trei sferturi! Aceea ...
... fruntea ieșită din față, fetele tresar sub privirea lui. Un cap bălan cu părul lung până pe umeri, cu o față albă și străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari și albaștri ca fața cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această față ceva ce nu se mai găsește în alte fețe, un fel de tristețe, un văl de gânduri, iară în surâsul de pe buzele lui ascuțite totdeauna e ceva ce-ți deschide sufletul. E minunat flăcău Miron și nu e minune că toți îl caută și doresc. Înspre amurgul serii, când jocul se sparge, Marta ... mi pasă! îi răspunse Marta încălzită. Cântă mai departe. — Dar e târziu! — Cântă! îi zise ea încă o dată. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fântânii și începu să-și verse sufletul într-o doină ce se pierdea în liniștea serii. Marta ascultă câtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie încet de fântână, se așeză lângă Miron și își rezemă capul de umărul lui. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sânului mișcat de bătaia inimii, tresări cuprins ...
... fruntea călătorilor. — Încet! încet! O să-ți rupi gâtul, strigă desperată duduca Balașa, care, deși mergea la pas, se ținea însă cu amândouă mânile de coama calului. Iar Elena nici voia să știe. Noroc că Ducipalul ei, un cal blajin de munte, nedeprins cu alergările, se opri de la sine, și nu mai voi să iasă din pasul său obișnuit, cu toate loviturile de călcăie ce-i dădea voinica călăreață. Duduca Balașa venea și ea cum putea în urma călătorilor, având un călăuz alăturea care-i ducea calul de căpăstru, și, dacă încet, încet se deprinse cu primejdia călăritului, nu putu însă niciodată să se deprindă cu mirosul tutunului ce călăuzul scotea din lulea, nici cu poziția necuviincioasă ce avea pe cal și de care se înroșea ori de câte ori Alexandru îi adresa vreo glumă răutăcioasă. Cărarea pe care se înșirase ceata călătorilor era strâmtă și umbrită pe amândouă laturile de brazi nalți și tufoși, bătrâni de când lumea, cu rădăcini împletite ca șerpii, cu găuri putregăite în care se adăpostesc șoimii, și din timp în timp prin spărturile crengilor se vedeau ... să adoarmă cetind. Începuse acum a amurgi, și duduca Balașa, ostenită de ...