Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru STĂRUINȚĂ

 Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 88 pentru STĂRUINȚĂ.

Ion Luca Caragiale - Resbelul 1877

Ion Luca Caragiale - Resbelul 1877 Resbelul 1877 de Ion Luca Caragiale Dintre toți anii trecuți, cu drept cuvânt acesta se poate numi un an caraghios, deși s'au petrecut în cursul lui lucruri foarte serioase, tocmai așa precum adunările legiuitoare sunt niște așezăminte foarte serioase, deși se petrec în ele prea adesea lucruri caraghioase. În acest an, târîș grăpiș, ar fi mers treburile foarte bine dacă n'ar fi mers rău de tot; politica iarăși nu s'ar fi încurcat așa de mult dacă ar fi fost pace, și mulți onorabili deputați și senatori au dovedit elocent, la Idee, că ar fi fost desigur pace dacă nu era războiu; apoi, întemeiați pe această matură judecată, membrii Clubului Lătrătorii la Lună s'au rostit în ședință solemnă, că dacă nu se făcea războiu era să fie pace bună. Aceasta poate da o idee, deși slabă în adevăr, despre logica care a predomnit la mersul spiritului public în capitală. Războiul - iată evenimentul cel mare ! Noi am zis-o și o susținem sus și tare: Vapoarele turcești umblă pe apă, și când nu umblă... stă pe loc; - oastea rusească stă pe uscat, și când nu stă... umblă. Aceasta produce senzație ...

 

Ion Luca Caragiale - O zi solemnă

Ion Luca Caragiale - O zi solemnă O zi solemnă de Ion Luca Caragiale 1899 Zi-ntâi de mai stil nou 1900, zi de redeșteptare, ziua florilor, ziua triumfului primăverii, a fost ziua și a unui alt mare triumf - triumful unei idei mari! ziua-n care s-a realizat în fine un ideal de multă vreme hrănit cu pasiune în sufletul celui mai neobosit dintre primarii urbani ai regatului, în sufletul bravului meu amic Leonida Condeescu, primar al urbei Mizil. Numai acela care a luptat în viața lui pentru o idee mare, numai acela care și-a jertfit liniștea, odihna, totul pentru o cauză publică, numai acela poate înțelege importanța zilei de 1 mai 1900. Mizilul!... Așezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe - o grădină - se răsfață cu multă cochetărie pe o pajiște plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare și până apune, iarna și vara. Rar se găsește o panoramă așa de plăcută și atât de luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, și mai sus, în depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaților; la miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, ușor ...

 

Alecu Donici - Veverița

... Alecu Donici - Veveriţa Veverița de Alecu Donici Veverița cu crenguța De mulți ani slujea la leu; Slujba cere stăruință Și este lucru cam greu A fi deștept, cu simțire, Ș-a întâmpina ades Capricii care din fire Au acei mari ...

 

Alexei Mateevici - Creștina

Alexei Mateevici - Creştina ,,Isprăvi din vremi de mult trecute, Predanii din vechime-adâncă". A. Pușkin, Ruslan și Ludmila Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V I Măreața Romă doarme-n pace, Umbrită de livezi tăcute, Și-o liniște adâncă zace În rândul curților ei mute. O noapte blândă-a primăverii Domnește-n uliți somnoroase, Iar luna focul tremurării Îl scaldă-n ape scânteioase, Și Tibru — dungă lucitoare -- Curgând în negrele lui maluri Cu-o murmurare gânditoare, Își mână apele în valuri... Cu capu-n piept, cu crucea-n mână, Sub a-nchisorii negre pază, O blândă tânără creștină Pe pietre aspre dormitează. Zadarnic pus-au stăruințe Chinuitorii ei cei răi, Făgăduieli și suferințe N-au sfărâmat credința ei... Neomenoasa judecată A osândit-o ieri la moarte, Dar mâine-n ceruri ridicată, Primi-va scrisul altei soarte... Și iată, c-o dorință sfântă Pe sine-n jertfă a s-aduce, Ea-și merge calea de osândă, Își merge drumul cel de cruce. Prin vis a patriei câmpie O vede, de stejari umbrită, Și râul — dungă albăstrie -- Și casa dragă și iubită, Și ...

 

Bogdan Petriceicu Hasdeu - Vornicul Iancu Moțoc

Bogdan Petriceicu Hasdeu - Vornicul Iancu Moţoc Vornicul Iancu Moțoc de Bogdan Petriceicu Hasdeu (Baladă din secolul XVI) Răsturnător în curs de douăzeci de ani, vornicul Iancu Moțoc alungă pe Alexandru-vodă și aduce la locu-i pe un străin din Germania; dar mai la urmă, dând jos și pe acesta, pen- tru a pune pe tron o nouă creatură, poporul nu-l mai ascultă, ci primește înapoi pe gonitul Alexandru. Vornicul fuge în Polonia, unde însă, după stăruința Porții otomane, piere decapitat în capitala Galiției. Testamentul acestei triste celebrități se află până astăzi la Lemberg, în Tabula Municipală, Liber Testamentorum, t. 2, ab anno 1554 ad 1578, p. 225. La cetate Leov, în țara leșească, Va tăia calăul p-un român fugar: Curge tot poporul, lacom s-o privească Lacom s-o privească, că-i un lucru rar. Solul din Moldova, trimis ca să ceară Marfa cumpărată: capul cel tăiat, Stă cu nerăbdare mai curând să piară Mai curând să piară omul vinovat. Mii și mii de glasuri se pornesc d-odată, Ca și când orașul izbucnea de foc; Vine! vine! vine! și-n sfârșit s-arată Și-n sfârșit s-arată vornicul Moțoc. Dânsul alungase pe ...

 

Dimitrie Anghel - "Sunt lacrimae rerum"

... încăpățînatele furnici nu mai călcau pe acolo de atîta neliniște. Păianjen nu cred să-și fi țesut în vreun ungher al lui, nevăzut, mreaja, nici stăruință de rîndunică să-și fi lipit cuibul sub vreo strașină. Uscată și dreaptă, ca sculptată dintr-un lemn străvechi așa era mătușa, și anii nu ...

 

Dimitrie Anghel - Două glasuri

Dimitrie Anghel - Două glasuri Două glasuri de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , IV, 1273, 3 iulie 1912, p 5. Subt cerul tragic, o singură dungă de lumină însîngerată a mai rămas luminînd naltele zări. Ca o ultimă ghiulea strălucitoare și aprins de licăriri, soarele a căzut după deal, trîmbe mari de neguri, amestecate cu fum, tîrîndu-se de pretutindeni, s-au ajuns împînzind funebrul peisaj unde s-a dat lupta... Petele mari și capricioase ale sîngelui căzut ici pe o prispă de casă, colo pe o foaie ce visa la o margine de drum s-au întunecat și ele, au mînjit marginea unei ciuturi peste care se pleacă să bea o gură însetată, a pătat o albă aripă de pasăre ce venea să caute și ea o lacrimă de apă vie, și-a pus stigmatul doveditor al sălbăticiei pretutindeni pe unde a trecut biruința sau înfrîngerea și a odrăslit în floare roșie pe mohorîtul cîmp stăpînit de moarte. De un tropot surd de copite îmi mai aduceam aminte, și apoi urechea mea lipită la pămînt, ca atunci cînd eram copil și cercam să prind îndepărtatele ...

 

Dimitrie Anghel - La fîntîna Medicișilor

... acum nu rîde nici o floare, că-i iarnă încă, privește la albul statuielor ce nălucesc printre crengile goale, convinge-te că ele sînt o stăruință spre frumos și că numai spre bucuria ochilor au fost făcute. Nu plînge ora ce-a sunat înfiorînd cuprinsul, căci e oră ca ...

 

Dimitrie Anghel - Numărul 27

Dimitrie Anghel - Numărul 27 Numărul 27 de Dimitrie Anghel Publicată în Flacăra , I, 16, 4 feb. 1912, p. 124—125. Pe un tablou al "Junimii" Am sub ochi tabloul comemorativ al "Junimii", o serie de capete care se etajează, o piramidă de efigii care se suprapun, o îngrozitoare hecatombă de decapitați, pe care cine știe ce erou sîngeros și plin de ironie și-a pierdut vremea să le clădească craniile ca o pildă că toate trec cu vremea... O hidră amenințătoare cu șaptezeci și patru de capete privește cu încredere viitorul, un strugure monstruos făcut din boabe diferite atîrnă într-o ramă pe un fond negru de culoarea infinitului, o pleiadă de ambiții se înfățișează sub diverse măști, o vecinătate de necunoscuți se luminează de aureola acelor cîțiva fericiți ce-au izbutit să-și scoată capetele dincolo de negrul cerc pe care moartea îl ține, ca un clovn sinistru, la intrarea neantului. Nepăsător și cu același gest teatral și automatic, postumul Nestor Hayek, după ce s-a acoperit cu funebrul giulgiu de mușama, ca să facă întunerec în straniul lui aparat în care toate se văd pe dos, ne-a lăsat medalionul acesta ...

 

Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă!

... pași mărunți până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan ...

 

Emil Gârleanu - Frați

Emil Gârleanu - Fraţi Frați de Emil Gârleanu Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit: — Va merge cornistul companiei. Ofițerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul și, cu acea luminiță gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat: — Cred c-ați înțeles, domnule sublocotenent. Ofițerul răspunse scurt că a-nțeles, și plecă. Străbătu sala pe lângă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În ușă îl aștepta sergentul-major. Ofițerul îi porunci, la rândul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului: — Va merge cornistul companiei. Sergentul-major se întoarse și strigă: — Va merge... Dar nu avu când să sfârșească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care și auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbușit, dar hotărât: — Am înțeles, să trăiți, domnule sergent-major. În această vreme, ofițerul intră în cancelaria companiei, își puse mantaua, își luă chipiul și, ridicându-și gulerul, ieși în curte, îndreptându-se spre poartă; o luă pe o stradă lăturalnică, mai apropiată. Ajunse acasă, își ...

 

   Următoarele >>>