Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru VIȘIN

 Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 17 pentru VIȘIN.

Dimitrie Anghel - O primăvară la Roma

... lumina, trecutul și prezentul, moartea și cu viața nu mergeau oare acolo pretutindeni ca doi buni tovarăși, frageda tinerețe roz-albă a unui vișin nu-și juca oare umbra pe scările de marmoră ale unui templu zidit acum ani o mie, frumusețea juvenilă a unei brune fete ...

 

Emil Gârleanu - Bătrânii

Emil Gârleanu - Bătrânii Bătrânii de Emil Gârleanu Cucoana Casuca a pornit la o rubedenie, tocmai la Hârlău, luând și pe fiica dumisale, Anghelina, fată frumoasă, cu fața plină de voioșia celor 17 ani de copilărie; boierul Toader Racliș, soțul coanei Casuca, a rămas singur, cuc, în toată casa. Să-i treacă de urât, stă toată ziua, și chiar mănâncă, dimpreună cu boierul Gavrilă, căruia și lui îi plecase feciorul și soția la moșie, chemați de trebi și muncă. Și iată-i pe amândoi, față în față, la masa din sufrageria încăpătoare, pe a căreia ferești deschise străbate, în șopot dulce, freamătul livezii. Singuraticii au mâncat. Pe fața albă de olandă, pe care florile țesute strălucesc ca fulgii de omăt pe o pojghiță de gheață, resturile mâncării stau în farfurii de porțelan stropit cu flori albastre. Dinaintea boierului Toader se ridică o grămăjoară de fărmături. Dânsul, când vorbește la masă, sfarmă pâinea și o adună la un loc; obiceiul acesta e bucuria păsărilor din ogradă. La începutul căsniciei, cucoana Casuca, îndată ce vedea că degetele cuconului Toader încep să frământe miezul, îi apuca mâna și i-o ținea strânsă ca într-un clește. Într- ...

 

Alexandru Macedonski - Între frunze

Alexandru Macedonski - Între frunze Între frunze de Alexandru Macedonski Grădina este plină de taina fericirii Și nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit; E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii     Fior nedeslușit. Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată, Garoafa râde-n soare cu roșul ei mănunchi, Iar vița se ridică pe măr, amorezată     De verdele său trunchi. Rochițele, în brațe subțiri, dar încordate, Strâng vișinul, și cracă cu cracă-l cuceresc, Cireșele, alături, sub frunze-mperecheate,     Roșesc și se iubesc. Din totul se înalță un cântec către soare De dragoste nespusă, de dulci îmbrățișări, O falnică poemă de strofe arzătoare,     De tainice oftări. Ascultă: e grădina întreagă, ce unește Simțirea ei suavă cu cântecul din noi, Și cerul din adâncu-i de aur ne privește     Zâmbindu-ne prin

 

Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Două lacrîmi

Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Două lacrîmi Două lacrîmi de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Toată noaptea auzii Oltul. Ce mînie de apă ! Și toată noaptea am visat... o jale dăpărtată... un popor revoltat... Cine mă ținea legat? Nu puteam să mă mișc. Să nu fii liber cînd alții se bat... Grele sînt lanțurile... Oh ! libertate, nimic nu e mai scump ca tine ! A doua zi sării în picioare. Lanțurile căzură răsunînd sinistru. Eram liber ! Ce fericit e omul liber... A, nu, mă dășteptasem... Oltul vuia, vecinic în mînie. Trebuia să-l văz, prea semăna cu un popor revoltat. Ce măreață jale în imensitatea tăcută ! Plecai. Șoseaua se încovoaie, între Olt și dealurile cari se ridică unele peste altele, pînă se perd în înălțimi fumurii și albastre. Aerul e limpede, tremurător și viu; roua se întinde, ca un rizil presărat de diamante, pe dasupra pajeștilor. Cicorile, ca niște ochi mari și albaștri, veghează în valurile de fîneață nemărginită. Oltul se înfurie izbindu-se de stînci; spumegă de mînie; se aruncă peste stînci și cade în ochiuri iuți și adînci. Parcă-l sfredelește cineva. Cîte glasuri nu se ridică din apă ! Un plîns subțire, înghițit de un gemăt; o șoaptă ...

 

Cincinat Pavelescu - Artist

Cincinat Pavelescu - Artist Artist de Cincinat Pavelescu S-a arat, s-a strâns porumbul, vița nu mai are struguri, Și câmpia parcă este o săracă dezbrăcată; Rarii vișini din grădină au de furcă pânla muguri, Și în locul blândei toamne, iarna dinții și-i arată. Cu picioarele în umbra ce-mprejurul lui se-ntinde, Dar cu fruntea în lumina soarelui ce piere-n zări, Un scaiete-nalt și mândru, orizontul îl cuprinde Întrupând melancolia risipită pe cărări. Până-n fundul vag al zării se lungește umbra mută, Și în jalea ce-nfășoară cerul sur și câmpul gol, Văzând soarele că-n clipa cea din urmă îl salută, Nu știu pentru ce scaietul mi-apăru ca un

 

George Coșbuc - Pastel (Coșbuc)

George Coşbuc - Pastel (Coşbuc) Pastel de George Coșbuc Publicată în Pagini literare , 1899, nr. 10 (19 dec.) Prin vișini vântul în grădină Cătând culcuș mai bate-abia Din aripi, și-n curând s-alină, Iar roșul mac închide floarea, Din ochi clipește-ncet cicoarea         Și-adoarme-apoi și ea. Eu cred c-a obosit pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cântat Și tace-acum gândind aiurea. Sub dealuri amurgește zarea, Se-ntunecă prin văi cărarea         Și-i umbră peste sat. Peste culmi încet amurgul moare Și-ntors cu fața cătr-apus Dă semne nopții din ponoare. Ea-mbracă haine-ntunecate Și liniștit din aripi bate         Plutind tăcută-n sus. Tăciunii-n vatră dau lumină; Pe drumul de drumeți sărac Mai vezi fugind câte-o vecină Să ceară cu-mprumut jaratec; Grăbit, dă roate, singuratec,         Tăcutul liliac. Și tot mai noapte-apoi se face, Păduri și ape-adorm acum; Dun cer scoboar-adânca pace. Ici-colo vrun zăvor mai sună - Începe-a se zări de lună         Și-i liniște pe drum. Copiii dorm, visându-și jocul. Mai toarce mama. În curând, Pe vatră ea-nvălește focul, Încuie ușile la tindă, Se culc-apoi. Iar ...

 

George Topîrceanu - Aprilie

George Topîrceanu - Aprilie Aprilie de George Topîrceanu Baloane mari de spumă albă prin grădini (Și zarzărul, și vișinul, și perii) Stau gata să se-nalțe din tulpini Spre cerul primăverii... Caisul nostru s-a gătit la poartă Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi, Și cu zulufi de floare la urechi, Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă. Pe strada mare, Ies flori înalte la plimbare În rochii de sezon, ușoare, Cu toate că-i o vreme așa de schimbătoare. Ah, fetele — și mai ales cucoanele — Când vine primăvara Sunt dulci și colorate ca bomboanele! Pe cea care-a trecut o cheamă Clara, Fiindcă are Ochi albaștri tare, Și gura ei cu rouge ca de coral Surâde vertical... Un mic vârtej, copil al Neființei, De-a curmezișul străzii rătăcit, Nebun în jurul lui s-a răsucit Să-și prindă coada galbenă cu dinții. Departe, în azurul dintre nori, S-arată bifurcat pe cer Un șir subțire de cocori, O escadrilă de pe vremea lui

 

Mihai Eminescu - Mitologicale

Mihai Eminescu - Mitologicale Mitologicale de Mihai Eminescu Da! din porțile mândre de munte, din stânci arcuite, Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri Caii fulgerători și carul ce-n fuga lui tună. Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie, Părul îmflat e de vânt, și prin el colțuroasa coroană, Împletită din fulgerul roș și din vinete stele Hohot-adânc bătrânul când vede că munții își clatin Și-și prăvălesc căciule de stânci când vor să-l salute... Codrii bătrâni râd și ei din adânc și vuind îl salută Paltenii nalți și bătrânii stejari și brazii cei vecinici. Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei, Care bătrânul rege-o făcea: -n beția lui oarbă, El mân-oștiri de nori contra mării... ș-armia-i neagră, Ruptă pe-ici, pe colea de-a soarelui roșă lumină Șiruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde. Și netezindu-și barba, trece prin ei uraganul Dus de fulgerătorii cai în bătrâna căruță, Care scârție hodorogind, de-ai crede că lumea Stă să-și iasă din vechile-i vecinice încheieture. ­ Groaznic s-a îmbătat bătrânul ­ soarele zice; Nu-i minune ­ a ...

 

Mihai Eminescu - Pustnicul (Eminescu)

Mihai Eminescu - Pustnicul (Eminescu) Pustnicul de Mihai Eminescu Sala-mbrăcată cu-atlas alb ca neaua, Cusut cu foi și roze vișinii, Și ceruită strălucea podeaua Ca și-aurită sub lumine vii ­ Lumini de-o ceară ca zăharu ­ o steauă, Diamant topit pe-oricare din făclii. Argint e-n sală și de raze nins E aerul pătruns de mari oglinzi. Copile dulci ca îngerii ­ virgine ­ Prin sală trec purtând cununi de flori; Ah! vorba înger scapă pe oricine De lungi descrieri, dulce cititori ­ Astfel acum ea mă scăpă pe mine Să zugrăvesc terestrele comori, Acele dulci, frumoase, june-scule Cu minți deșerte și cu inimi nule. La ce-aș descrie gingașa cochetă, Ce-abia trecută de-optsprezece ani, Priviri trimite, timide, șirete, Când unui tont, ce o privea avan, Când unui ghiuj, cu mintea căpietă, Urât ș-avar, sinistru și pleșcan, Sau unui general cu talia naltă, Strigău și prost ca și un bou de baltă? Să cânt cum samănă de rău, impulsul În corp de înger, sufletul diform? Ironiei lui Byron să-i simt pulsul, Ori autorului ce-a scris Marion de Lorme ? Să descriu nopți romantice? ­ Avulsul Ce apele plângând ...

 

Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Odinioară

Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Odinioară Odinioară de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Lui George Radu Golescu Anii trec așa de repede, că nu-ți dai seama când și cum cutare flăcău, rotar ori grânar, s-a schimbat în moș cutare, de unde și până unde un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce-ți era, să te pomenești cu ea zbârcită, cărunțită, apoi albă-colilie. Așa curge vremea, și pe noi nu ne lasă în urmă, ci ne târăște cu ea până la hotarul vieții. Ne așează frumușel pe două scânduri, ne întinde pe deasupra o pânză albă cu cruce în mijloc, ne stropește cu vin și cu untdelemn. Bulgării și țărâna cad și astupă. Și tot vremea din mușuroi face neteziș, surpă crucea de la cap, bătătorește locul și acoperă cu bălării cel din urmă locaș al nostru. Ei, câte se duc cu zilele și ce triste minuni ni se arată de ieri până azi! Câte ne mai așteaptă de azi până mâine! În curtea bisericilor vechi, cruci de piatră și de lemn, uneori câte două-trei în același cuib, umbrite de vișini și de pruni. Rămâi pe gânduri. Parc-ai ...

 

Dimitrie Anghel - Rochia bunicei

Dimitrie Anghel - Rochia bunicei Rochia bunicei de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , IV, 1267, 27 iunie 1912, p. 2. Alb ca un caier era capul bunicei, o spumă ridicată pe creste îi era părul, o zăpadă ce nu putea s-o mai topească nici o primăvară îi împodobea statornic fruntea. Noaptea de odinioară în zi albă se prefăcuse, întunerecul în lumină, în argint curat, abanosul. O mireasă timpurie fusese, măruntă la trup încă, aproape de copilă, pășise în fața altarului. De subt cununa de lămîiță spumegat ca un torent și albă ca o coadă de cometă, sub șuvoiul de aur al betelei, vălul de borangic îi cobora pînă la călcîie, iar de la călcîie, poala lungă a rochiei ei de mireasă scria pe pămînt valuri obosite, înflorite de spumă, pe unde trecea. Tînăr, gîtul gol și nevrîstnicii umeri, nerotunziți încă, se vedeau din tăietura dibace a foarfecei ce despicase cu meșteșug faiul alb. Curba sînului abia ridica pieptărașul, șoldurile ascuțite se străvedeau prin rochie, și faldurile, dinainte pînă în josul piciorușelor mici, cădeau rigide, triste, funerare aproape, cum trebuie să cadă de-a lungul trupului unei vestale. O cingătoare largă, făcută dintr-o ...

 

   Următoarele >>>