Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru FOȘNET

 Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 22 pentru FOȘNET.

Dimitrie Anghel - Fluturul morții

... un suflu misterios umflă o perdea. Și cum ochii bătrînului se ridicară, deodată o umbră năluci ca o cruce pe zid și se stinse. Un foșnet

 

Ștefan Octavian Iosif - Farniente

... vesel un florinte-mi cîntă... Ce dulce-i glasul ciripirii sale ! Din popușoi un iepur sare-n cale : Seninul zilei oare nu-l încîntă ? Un foșnet lin de frunze-l înspăimîntă Și fuge — parcă cerul se prăvale !... Albine fierb ; lăcuste, greieri saltă ; Țînțari se bat ; fug fluturi albi departe... Bondarul ...

 

Alice Călugăru - Șerpii

... târî spre mine pe mușchiul înflorit și verde Ieșind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ. Și iată că de pretutindeni aud un foșnet de tufișuri; Erau încolăciți pe ramuri, ca lanțul iederei vicleni; Își plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni; Dormeau cu apele pădurii, ascunși sub ...

 

Emil Gârleanu - Cocoșul

... cu capul țanțoș, tremurându-și uneori moțul, ca și cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!â€� Dar unde-i? Atunci un foșnet ușor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, șireată, întinse gâtul și, pe când celelalte visau încă, ștrengăriță, îl săruta de ...

 

Emil Gârleanu - Frunza

Emil Gârleanu - Frunza Frunza de Emil Gârleanu Lui Cristinel S-a desfăcut din mugur, într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, și apropierea nopții o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte și să aștepte, ațipind, până a doua zi, venirea soarelui. Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, și toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor. Un ciripit străin o miră. Și cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se așeză pe streașina casei, cântând mereu... Dar într-o dimineață raza ...

 

Emil Gârleanu - Singuraticii

... Emil Gârleanu - Singuraticii Singuraticii de Emil Gârleanu Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foșnet, pe lacul adormit că pare o uriașă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o ...

 

George Topîrceanu - Balada munților

... veste, A pornit încet la vale. Cerul și-a schimbat veșmântul. Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vântul Ca un foșnet lung de apă. Adâncit în gânduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte... După el ...

 

George Topîrceanu - Broaștele

... George Topîrceanu - Broaştele Broaștele de George Topîrceanu Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă. Buchetele de trestii dormeau cu foșnet lin. Era o lună plină în fiecare baltă, Și-n fiecare undă o piatră de rubin. Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă Când i ...

 

Emil Gârleanu - Cine a iubit-o!

Emil Gârleanu - Cine a iubit-o! Cine a iubit-o! de Emil Gârleanu Boierul Toma privea de la fereastră cum creșteau, văzând cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea care o răspândește căderea molcomă a fulgilor înfoiați de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănându-se ca penele, înceată, gânditoare parcă unde să se așeze. Îngropase ograda, legând-o de-a dreptul cu șleahul dinspre sat, prefăcuse șurile, șoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeași învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii, dar nu putea; zarea se închidea sură. Căută să prindă cu auzul un vuiet, un strigăt, strigătul unui om din sat, lătratul unui câine, țipătul unei păsări înfrigurate. Nimic. Gândurile-l năpădeau. Era întâia iarnă pe care o petrecea singur. De la moartea nevestei lui se împlinise jumătate de an și singurătatea îl silea să simtă că-i lipsește cineva, că suferă o pierdere, ca aceea ce ar îndura când n-ar mai avea haina ...

 

Nicolae Gane - Catrințaș

... fost o frumoasă poveste, și mă mustram pe mine însumi de spaima ce-mi făcusem de toate nimicurile; când, deodată, auzii la spatele mele un foșnet care îmi slei sângele în vine, un foșnet înfiorător, prelung, care se urca în sus pe trunchiul bradului sub care mă aflam și puse în mișcare toate crengile lui. Acum nu mai era ...

 

Emil Gârleanu - Nucul lui Odobac

Emil Gârleanu - Nucul lui Odobac Nucul lui Odobac de Emil Gârleanu Satul Arșițeni e așezat într-o văgăună; casele lui mărunțele și albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niște ouă într-un cuibar. Pământul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalță, istoviți, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aștern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce mărește și mai mult setea de răcoare. Dar, ca lucru de neînțeles, ca o minune, se ridică pe dealul lutos și sterp dinspre răsărit un nuc strașnic, bătrân, de câteva sute de ani, copac lacom, care suge parcă tot sucul locului dimprejur prin miile de rădăcini ale căror vițe nu mai încap sub pământ și ies, să atârne despletite, ca niște cozi, afară. Din trunchiul gros să nu-l cuprindă trei oameni, muncit, întors și încremenit ca într-un spasm, se desfac două ramuri vânjoase, ce merg, încleștate ca niște brațe, până sus, apoi deodată se izbesc una pe alta în lături, împroșcând fiecare sute și mii de crengi ...

 

   Următoarele >>>