Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru TÂNGUIT

 Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 80 pentru TÂNGUIT.

Constantin Negruzzi - Idilie

... m cântecul cel întâi cari l-au cântat Pan cu naiul cel făcut din nimfa Sirinx cari s-au metamorfosăt în trestie și cu cari tângui amoriul său cel nenorocit. — Bucuros, au răspuns celalalt, astăzi voi să te mulțămesc la toate. Aceste zâcând și bând și o cupă de must ...

 

Constantin Stamati - Țăranii și pâraiele

... țărani atunci unul la altul cătând, Și capetele clătind, Între ei așa vorbi: „De ce să mai pierdem timpul spre a ne tângui, Căci nimic vom isprăvi, Și nici vom afla dreptate, Dacă cei mici cu cei mari împart drept pe jumătate.â€� Această pildă o înțelege Cugetul ...

 

Ivan Andreievici Krâlov - Țăranii și pâraiele

... țărani atunci unul la altul cătând, Și capetele clătind, Între ei așa vorbi: „De ce să mai pierdem timpul spre a ne tângui, Căci nimic vom isprăvi, Și nici vom afla dreptate, Dacă cei mici cu cei mari împart drept pe jumătate.â€� Această pildă o înțelege Cugetul ...

 

Ștefan Octavian Iosif - Copii eram...

Ştefan Octavian Iosif - Copii eram... Copii eram... de Heinrich Heine Traducere de Ștefan Octavian Iosif Surorei mele Copii eram pe-atunci, copilă, Copii drăguți, copii vioi; Ne cocoțam printre cotețe, Dormeam în paie amândoi... Iar oamenii veneau afară Când noi cucurigam drăcoși, Și ei credeau de bună seamă Că este cântec de cocoș... Cu lăzile din curtea noastră, Grămadă una peste altă, Întruchipasem noi o casă: Gospodăria laolaltă... De prin vecini bătrâna mâță Ne cerceta-n răstimpuri dese, O-ntâmpinam cu plecăciune, Rostind cuvinte ne-nțelese. Ba o-ntrebam de sănătate, Politicoși, care de care; De-atunci, la câte mâți bătrâne N-am pus aceeași întrebare! Ba stam adesea la taifasuri, Ca doi bătrâni din vremi uitate, Ne tânguiam că-n vremea noastră Erau așa frumoase toate; Că dragostea, credința, cinstea Pe zi ce merge, tot dispar, Și cât de scumpă e cafeaua, Și banul cât e azi de rar!... S-a dus copilăria noastră, Și toate-s de vârtej furate — Și bani, și vremuri, și credință, Și cinste, și iubire —

 

Ștefan Octavian Iosif - Toamnă (Iosif, 2)

Ştefan Octavian Iosif - Toamnă (Iosif, 2) Toamnă de Ștefan Octavian Iosif Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli De vânt pe la ferești, Tu, suflet plin de griji și de-ndoieli, Te-nfiorezi de tristele-i povești... El povestește despre moarte foi Pe care le gonește ca pe-un roi, Ca pe-un convoi De fluturi morți, și ți le-aruncă-n geamuri, El stinge crini, și roze, și zambile, El frânge ramuri, Și plânge, și se tânguiește zile Întregi și nopți întregi, necontenit. Acuma stins și parcă ostenit Abia suspină, Ca plânsul violinei în surdină, Apoi își schimbă fără veste tonul Și-uimit l-auzi cum suie Din nou diapazonul Și șuieră, și fluieră, și vuie, Și vâjâie, și hohotă, și geme Într-un amestec înfiorător De bocet, și de vaiet, și blesteme! Ah, ce frumos, ce potolită vreme, Ce veac senin fusese până ieri! Ai fi crezut că firea amăgită De visul cald al somnoroasei veri, Așa bogată-n fermecate vise, Dormea, dar s-a trezit... Văzând fugită Vicleana vară care-o amăgise, Acum, când înțelege adevărul, Se zbate ca o mamă părăsită Și-n deznădejdea ei își smulge

 

Ștefan Petică - Cântec uitat

Ştefan Petică - Cântec uitat Cântec uitat de Ștefan Petică 1900   ...Și coardele vorbiră prelung și trist. Eu n-aș fi voit să le ascult, căci știam bine amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară așa de rugător și notele se tânguiau așa de sfâșietor, încât am rămas pe loc, ca și când mi-ar fi fost ochii prinși de  ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii. Iar coardele vorbiră prelung și trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră ce se mișcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară! Cărarea se desfăcea albă și prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit. Copacii stăteau nemișcați ca niște copaci fermecați de poveste veche și luna părea prinsă pe imensa boltă albastră. Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, și în toată această magie strălucită și ciudată a nopței numai umbrele negre ale teilor își lăsau dulcele lor mister ca un vis duios peste o serbare veselă. Și coardele spuseră prelung și trist povestea înainte. O notă ușoară sălta zglobie ca o rază de lună furișată prin frunzișul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum ...

 

Alecu Donici - Vulpea și bursucul

Alecu Donici - Vulpea şi bursucul Vulpea și bursucul de Alecu Donici — Da dincotro și unde Alergi tu așa iute? Bursucul întâlnind pe vulpe-au întrebat. — Oh, dragă cumătre, am dat peste păcat, Sunt, iată, surghiunită! Tu știi că eu am fost în slujbă rânduită La o găinărie. Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lăsat, Și sănătatea mi-am stricat; Dar tot eu am căzut în groaznică urgie, Pe niște pâri nedovedite, Precum că luam mite. Tu singur martor ești, în adevăr să spui: De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui? — Nu, dragă cumătră; dar când ne întâlneam Eu cam ades vedeam: Că tu pe botișor Aveai și pufușor. Se-ntâmplă și la noi de vezi Cum altul, având loc, așa se tânguiește, Încât îți vine mai să-l crezi Că abia din leafă se hrănește. Dar astăzi butcă, mâine cai, De unde oare-i vin? Și când ar vrea să stai Să-i faci curată socoteală Pentru venit și cheltuială, N-ai zice ca bursucul că are pufușor Pe

 

Alexandru Hrisoverghi - Ruinelor Cetății Neamțu

... din care Ștefan, înviat la bărbăție, Întorcându-se cu grabă, pe vrajmași au biruit, Însuflețiți-mi puterea, dați-mi glas, dați-mi tărie, Să pot tângui cu jale starea-n care ați venit. II Rădice-se pân' la ceruri tânguirea și strigarea A obștiei moldovene! Plânsul, bocitul și jalea ...

 

Alphonse de Lamartine - Războiul

Alphonse de Lamartine - Războiul Războiul de Alphonse de Lamartine Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1829 De ce sunete viteje urechea-mi e speriată? Glasul trâmbiței răsună, cai ninchează sforăind; Coarda-n sânge înmuiată, Ca sabia-ncrucișată, Sună pavăza lovind. Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat Armele! și eho iară armele! mai depărtat. Pe câmpie răspândite scadroanele tropăiesc, Decât crivățul mai iute din tot locul năvălesc; Și ca două aripi negre deodată se întind Din coastele cele dese de legiuni șiruind. Ne-nduplecat armăsarul, strâns în frâu, locul lovind, Pe-ndoitele-i genunche se oprește sforăind. Trăsnetul încă tot doarme, și-n câmpul cel mărmurit O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspândit. Nu s-aude decât marșul atâtor mii de soldați Alergând naintea morții căreia sunt închinați, A carelor uruire, armăsarii ninchezând, Poruncile-adăugite și aerul răsunând, Sau vântul care izbește în steaguri ce fâlfâiesc Și-n taberele vrăjmașe înotând se îndoiesc; Și când seamănă, umflate de biruință, c-ar sta Gata înaintea slavei singure de a zbura. Când ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios. În fruntea-amânduror taberi ...

 

Antim Ivireanul - Cuvânt de învățătură la pogrebaniia omului prestăvit

Antim Ivireanul - Cuvânt de învăţătură la pogrebaniia omului prestăvit Cuvânt de învățătură la pogrebaniia omului prestăvit de Antim Ivireanul Mult pătimașul acela și îngăduitoriul Iov, piatra răbdării, după luptele cĂ©le mari ce i-au făcut vicleanul diavol și l-au golit ca într-o clipă de ceas de toate averile lui și l-au lipsit de toată cinstea, de toată bogățiia, de toată slava și de toate soțiile lui și au rămas numai cu muiarea, afară din casa lui, șăzând într-un gunoiu, cu multă ticăloșie, plin de bube și de viermi, iar încăș la acĂ©stia toate, pentru ca să rușinĂ©ze pre vicleanul diavol și să-l biruiască cu bărbățiia sufletului lui și cu răbdarea, precum zice mai pre larg istoria lui, n-au dat nebunie lui Dumnezeu, nici au greșit cu buzele lui, măcar că cu acĂ©stia toate, socotind și el deșărtăciunia și ticăloșiia aceștii vieți și multele învârtejiri și prefaceri ale lucrurilor omenești, plângea și să tânguia și suspinând zicea: Pre moartea am chiemat-o să-mi fie tată, Iov, 17, adecă, ea cum ar zice: moartea-mi iaste tatăl, carele mă naște. Oare ce poate fi aceasta, iubiții miei, ce zice direptul ...

 

Antioh Cantemir - Cămila și vulpea

Antioh Cantemir - Cămila şi vulpea Cămila și vulpea de Antioh Cantemir , traducere de Alecu Donici Cămila mult geloasă văzând un țap odată Cu coarnele cum bate de câini înconjurat, A început în sine a blestema pre soartă Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat! Un trup frumos și mare să fie fără coarne, Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lățesc, Ca dușmanii mei lesne în praf să se răstoarne! (Geloșii felurite de pricini născocesc Când vor să tot cârtească). Așa se tânguiește Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat, Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlnește, Împărtășire multă la soartă-i a luat. Cămila de-amăruntul își spune scârba toată. — Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt, Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată. Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ, De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare; Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare, Fără de prelungire cu coarne s-a ales, Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă. Această ...

 

   Următoarele >>>